Mircea Radu IACOBAN

Cum minuni în vremea noastră nu credeam a se mai face, am primit cu îndoială vestea că s-ar fi tipărit ditamai cartea-mamut dedicată lui Ion Luca. Iată că-s obligat s-o cred, fiindcă am opul în faţă: Ion Luca „Teatru esenţial”, ediţie întocmită, repere bibliografice, anexe documentare şi bibliografie de Nicolae Cârlan, prefaţator, Valeriu Anania, Editura Lidana, Suceava, 2017. N-are decât 1390 de pagini şi cântăreşte vreo două-trei kilograme! Nicolae Cârlan mai semnează ca redactor, autor al coperţii („măştile dramaturgului”) ba chiar şi… corectura, singurul locşor în care s-ar găsi ceva loc pentru mai bine. În rest, un formidabil efort editorial, care nu numai că repune în circulaţie texte de tot interesul, nemeritat acoperite de uitare, dar oferă cel mai complet studiu critic de până acum (valorificând, probabil, şi o bună parte din teza de doctorat a editorului), precum şi un capitol documentar (corespondenţă emisă şi primită de Ion Luca, referate, discuţii, observaţii, proiecte de creaţie, memorii, declaraţii, opinii diverse, bibliografie, interviuri). Pe mai bine de 100 pagini, Nicolae Cârlan cercetează din toate unghiurile cu putinţă viaţa (n-ar trebui uitat, în preajma Centenarului de anul viitor, că Luca a fost şi deputat în primul Parlament după Marea Unire!) şi opera dramaturgului de la Vatra Dornei, titulatura capitolelor vorbind de la sine: „Ion Luca sau viaţa ca o dramă”, „Ideile literare ale lui Ion Luca”, „Triumful principiului «coincidentia oppositorum»”, „Teatrul religios al lui Ion Luca”, „Latenţele devastatoare ale inconştientului”, „O tentativă de accedere în modernitate”, „Pledoarie pentru veşnicirea vieţii”, „Izbăvirea umanităţii prin artă, cultură şi educaţie” ş.a. În Addenda figurează şi o Fişă bibliografică în care-s menţionate lucrările publicate de Nicolae Cârlan, deloc puţine şi mai toate îndreptate către aşezarea sau reaşezarea în cuvenitul raft al bibliotecii neamului a unor certe valori bucovinene (Labiş în special). Desigur, voi reveni pe larg asupra acestei cărţi de excepţie, adevărat model de cercetare pentru cei ce trudesc în postata istoriei şi criticii literare; deocamdată, mă grăbesc să admir gestul editorial în sine: proiectul aparţine Muzeului Naţional „Bucovina” (cuvenitele felicitări!), iar susţinerea materială, semnificativă, este împărţită între entităţi ce gospodăresc fondul silvic bisericesc, totul aflându-se sub păstorirea parohului din satul Pârae, comuna Mălini, preotul prof. dr. Gheorghe Brădăţanu. Iată că pădurea poate rodi şi cultură, iar generoasa iniţiativă privată vine, deloc întâmplător, de pe meleagurile lui Labiş (din câte am aflat, preotul din Pârae este un statornic admirator al celui ce a dat poeziei române semnalul startului în „lupta cu inerţia”). Chiar de s-ar aşeza creaţia lui Ion Luca doar undeva între Delavrancea şi Al. Davila (postare neagreată de N. Cârlan), n-ar fi o catalogare neonorantă; dimpotrivă. Să nu uităm că Luca, răsfăţat al marilor teatre la începutul veacului XX, avea „să prindă” cea mai neagră perioadă a proletcultismului, „obsedantul deceniu”, iar eşecurile chinuit născute din tentativele de adaptare la „comenzile sociale” şi la exigenţele calpe ale literaturii „noi” n-au cum da adevărata măsură a capacităţii sale creatoare. Rămân, însă, destule texte demne de inclus fără şovăire în fondul principal al dramaturgiei naţionale. De altfel, într-o secţiune a cărţii pot fi citite (cu jale!) referatele şi sintezele discuţiilor „la foruri” pe marginea pieselor „de actualitate” manufacturate de dramaturg. Vorba lui Ion Băieşu, „eu îi dau o palmă şi tot el spune că i-am dat o palmă”: i se reproşa… exact ceea ce se cerea atunci, adică, personaje de carton, conflicte inventate, rezolvări neconvingătoare… Probabil pot fi suspectat de un anume entuziasm exagerat când scriu despre Luca, explicabil şi prin vechile legături afective dintre familiile noastre (am mai scris: câteva dintre vacanţele mele de şcoler le-am petrecut în casa de pe strada Parcului nr. 37, la Vatra Dornei – vezi interviul din „Bucovina literară”, 1994, reprodus în carte). Port şi apăsarea unor decizii care, peste decenii, le-am luat ca director al Editurii „Junimea” şi, apoi, al Teatrului Naţional din Iaşi: de fiecare dată n-am dat curs propunerilor lui Luca de publicare sau de includere în repertoriu. Gesturi justificabile la vremea aceea (toate piesele „acceptabile” în cazul celui ce a semnat cândva broşura „Bolşevism şi creştinism” abia îi fuseseră tipărite la „Editura pentru literatură” din Bucureşti, două din piesele „reprezentabile” se jucaseră la Naţionalul ieşean, iar ceea ce propunea acum n-avea nici o şansă să urce pe scenă în anii ʹ70, când începuse cea mai cumplită hăituire a scenei române). Dar tot ingratitudine se cheamă. Ceva, cumva, trebuia să-ncerc să fac. Regrete târzii. Cum spuneam, voi reveni.

P.S.

Aflu cu întristare că părintele Brădățanu s-a stins. Odihnească în pace, după rodnica trudă de-o viață pentru credința și cultura neamului.