Fluxul memoriei

Despre comunism, numai de bine, cum se vorbeşte despre morţi, o tradiţie greşită după mine. Despre morţii răi, numai de rău, ar trebui schimbată creştineasca expresie populară. Totul pornea de la iertarea pe care i-o dădea preotul muribundului înainte de a se stinge. Dar pentru activiştii bolşevici şi securişti şi procurorii militari cu judecătorii lor, pentru torţionarii anilor 1950, dacă crapă, vorba necreştinească a aceluiaşi ţăran român, numai de rău, adică adevărul. Dacă ar fi iad, ar trebui să ajungă evident în celebrele cazane cu smoală topită. Această viziune a iadului cu smoală e mai nouă, de la începutul exploatării petrolului probabil.

Nici în cele mai luminoase vise nu ar fi prevăzut viitorul lor luminos după aşa-zisa cădere a comunismului foştii bolşevici şi securişti. Acesta a căzut, dar nomenclatoriştii s-au ridicat pe noile culmi ale unui capitalism cu iz fanariot, în care au apărut din nou hoţi demni de eroii din baladele cu haiduci şi hoţi celebri ai istoriei noastre: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Coroi etc. Folclor autentic. Aceştia se pare că furau de la bogaţi, spre deosebire de capitaliştii bolşevici de azi care fură de la săraci. Niciun singur mare activist cominternist, mare sau mic, dar şi simplu membru de partid nu s-a sinucis după ce a fost ucis fiul iubit al neamului, Nicolae Ceauşescu. În Suceava a dispărut în primele luni ultimul primar comunist, iar la Botoşani s-a stins din viaţă tovarăşul secretar Panaitiu, cel căruia îi port, totuşi, cum am spus, o amintire specială. Alţi tovarăşi aş zice că au crăpat, cum atât de plastic sună această vorbă românească. Unde sunt activiştii de altădată? Mai trăiesc bine, în iubitul nostru oraş. Regretă sincer comunismul, indiferent câtă bogăţie au unii. Mulţi ar da totul să fie iar secretari, prim-secretari, membri în CC etc. Ei erau partidul, ei erau intangibili în relaţiile cu oamenii muncii. Ei dădeau ordine, instrucţiuni, directive, trăgeau concluzii. Era ceva ce numai episcopii, arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhul simt în faţa mulţimilor care le sorb poveştile ridicole. Unde sunt oare informatorii securităţii din Suceava? Unul a mărturisit în presă că a ajuns revoluţionar cu acte în regulă. Eu cred că mulţi dintre aşa-zişii revoluţionari din România capitalistă sunt foşti informatori ai onorabilei instituţii. Mulţi primeau un fel de soldă lunară. În fond, slujeau şi ei patria şi poporul, nu partidul, nu comunismul, doamne fereşte! De asta au fost unii aşa-zişi dizidenţi, cu sarcini patriotice clare. În esenţă, comunismul, o tot repet, a fost o imensă mascaradă, un experiment bazat pe iluziile marilor dascăli ai proletariatului. Dar vechii bolşevici cred în continuare în iluziile lor. La fel şi foştii informatori. Din informaţii de dinainte de 1990, cunosc mulţi asemenea semeni de-ai noştri. Comunismul a fost şi mai este un fenomen mondial. Un fel de religie ateistă, cum s-a mai spus. Cine-şi mai aminteşte că prin anii 1950-1960 şi chiar mai târziu era un Consiliu Mondial al Păcii, format din savanţi, scriitori, filozofi, artişti de mare anvergură din Occident, în general membri ai partidelor comuniste sau simpatizanţi ai regimului sovietic. Mult se scria în presa noastră din acei ani despre sesiunile şi lucrările acestui for luptător pentru pace. Mulţi erau premiaţi cu premiile Stalin sau Lenin, un fel de premii Nobel ale Uniunii Sovietice. Picasso, comunist, a primit premiul Lenin pentru celebrul lui porumbel fără picioare. Porumbelul lui Picasso, un desen simplu, ne duce ca simbolistică la creştinism. Bogat şi genial ca nici un alt artist în viaţă, Picasso este evident extrema absolută a altui mare geniu, mai mare decât el, Vincent van Gogh, cel care a răbdat de foame ani de zile, capodoperele sale ajungând din întâmplare până în zilele noastre. Un singur tablou se vinde acum cu circa 100 de milioane de dolari. Crudă soartă o au marile genii în timpul vieţii. În fine, marii luptători pentru pace erau filozoful britanic Bertrand Russell, dramaturgul celebru Bernard Shaw, savantul atomist francez Frédéric Joliot Curie, împreună cu soţia sa Irène, şi ea savantă atomistă. De altfel, ei au făcut bomba atomică a Franţei, prin 1963, în acelaşi timp cu Israelul, după unele surse neoficiale. Un savant american cu două premii Nobel, Linus Pauling, este astăzi aproape uitat, dar era membru al micului partid comunist de acolo şi luptător pentru pace în cadrul Comitetului care-şi avea sediul la Stockholm. Scriitori erau Sartre (mediocru, de altfel), Camus, ambii laureaţi ai premiului Nobel, Pablo Neruda, tot cu acest premiu la activ, şi maestrul Sadoveanu, povestitorul nostru vândut comuniştilor, întemeietor al realismului socialist în „Mitrea Cocor“, laureat al Premiului de Stat al RPR. Ţările comuniste sau ale lagărului socialist nu prea aveau personalităţi culturale şi artistice, de anvergura celor din Occident. Scriitori zero, însă existau artişti de mare talent în fiecare ţară, dar care aplicau rigorile realismului socialist şi nu erau cunoscuţi în Europa de Vest. Brâncuşi şi Enescu erau înjuraţi de politrucii bolşevici şi s-au franţuzit definitiv. În URSS erau mari savanţi, dar ei lucrau în domeniile militar şi spaţial. Trei, totuşi, au primit în acei ani premiul Nobel: Tam, Prohorov şi Kapiţa. Apoi au apărut scriitorii dizidenţi, Pasternak şi Soljeniţân, dar şi alţii care n-au primit premiul Nobel. Noi, românii, atunci ca şi acum, o ţară mică cu o limbă greu de învăţat, am fost şi am rămas în anonimat.