Gara Dărmăneşti, locul unde timpul s-a oprit

Trei capre şi tot atâţia ţapi ruginesc în faţa unei clădiri unde timpul s-a oprit în loc. Ele, două albastre şi una roşie, ei, unul moţat şi portocaliu, iar ceilalţi doi gri cu albastru. Îl caută din priviri pe baciul care nu se vede nicăieri. O carte deschisă şi o alta închisă stau pe o masă şi un scaun.

Un eveniment neprevăzut i-a făcut pe oameni să plece în pripă, fără a avea timp să închidă măcar muzica care se aude în fundal. O atmosferă stranie într-un loc altădată agitat.

Doar tăbliţa indicatoare deconspiră locaţia. La vreo 200-300 de metri de drumul european Suceava-Siret, Gara din Dărmăneşti pare dintr-o altă lume.

Ţapii şi caprele aveau drum fiecare care încotro. Unii mergeau spre Suceava, alţii spre Cacica. Nu au mai ajuns la destinaţie, pentru că linia ferată a dispărut pur şi simplu în câteva minute de furie a naturii. S-au întâlnit la Dărmăneşti, unde vor rămâne mult timp de acum încolo. Peste liniile ascunse în bălăriile care cresc în voie sub soarele arzător de iulie, se vede Gara. Locul de unde până acum o lună se dădea comanda. Acum, aici e pustiu.

Deasupra unei uşi deschise scrie „şef de staţie”. Înăuntru e o linişte apăsătoare. Pe un cuier, două şepci şi un veston de ceferist îşi aşteaptă cuminţi stăpânul. O sticlă plină cu apă se vede pe o masă, unde se pare că cineva a apucat să mănânce înainte de apocalipsa care i-a gonit pe toţi locatarii.

Până şi câinii vagabonzi au dispărut fără urmă. La peron sunt aruncate în dezordine mese şi dulapuri care nu au mai putut prinde ultima cursă de salvare.

Cineva a avut timp să scrie câte ceva. Pe tabloul indicator, în dreptul fiecărui tren care trebuia să-şi tragă sufletul în Gara de la Dărmăneşti scrie „Anulat”.

Două vaci, într-o lume ireală

Câţiva metri mai încolo, descopăr sursa muzicii. E un radio cu ceas aşezat pe fereastra larg deschisă a biroului de comandă. Înăuntru, câteva flori, registre deschise şi o tablă neagră.

„L1 scoasă de sub tensiune. L86 închisă. Pr A Milişăuţi stins. EMM 21 blocat electric”, arată că la Dărmăneşti nu se întâmplă, într-adevăr, nimic.

Sala de aşteptare seamănă mai degrabă cu o casă de sinistraţi. Câteva paturi roase pe la colţuri şi rupte din loc în loc, scaune aşezate cu picioarele în sus şi o sobă rămasă intactă sunt semne că aici a existat viaţă.

Gratiile de la geamuri par de-a dreptul inutile, în faţa uşilor deschise larg parcă pentru a lua tot aerul de afară în speranţa că mirosul de mâl va ieşi cât mai repede.

Ies din gară şi lângă o clădire dau peste un bărbat cu o lopată în mână. Îmi spune că şeful de staţie nu lucrează sâmbăta, iar impiegatul e plecat să verifice o altă clădire.

Brusc, liniştea e spartă. Nu de ţignalul vreunui tren, ci de două vaci. În lipsa oricărei activităţi feroviare, sătenii îşi duc vacile la păscut pe lângă locomotivele şi vagoanele blocate în Gara de la Dărmăneşti.

Dau să plec din această lume ireală, dar la un moment dat apare un tip la vreo 40 de ani, în pantaloni scurţi. Îşi cere scuze că nu e echipat corespunzător, de parcă asta ar schimba radical situaţia.

Din motive ce ţin de serviciu, după cum singur îmi explică, nu este prea vorbăreţ. Reuşesc să aflu de la el doar că apa a avut jumătate de metru şi că toate legăturile spre Dărmăneşti, pe calea ferată fireşte, sunt rupte. O lume a dispărut în câteva minute. Poate că nu definitiv.