Printează articolul
Trimite e-mail
La înmormântarea celor patru fraţi din satul Gemenea asfixiaţi în lada pentru făină, din când în când, un sunet sfâşietor ieşea dintr-un instrument ce seamănă cu o trompetă, însă este mult mai lung. Era vorba de trâmbiţa fără de care în multe sate din zona de munte a judeţului nici nu se concepe o înmormântare a unui creştin.
În serile în care cei patru micuţi morţi în condiţii atât de tragice au fost depuşi acasă, şi apoi pe toată perioada înmormântării, un bătrân şi un tânăr au sunat în trâmbiţe, scoţând sunetul de jale specific ceremonialului de pe ultimul drum.
Veteranul trâmbiţaş din sat se numeşte Alexandru Mândrilă şi are aproape 77 de ani.
„Suflu în trâmbiţă din 1945, când aveam 11 ani. Am dus la groapă oameni morţi în război şi toţi care au urmat până acum. La noi, la creştini, nu e înmormântare fără trâmbiţaş”, ne-a spus bătrânul, când a prins un răgaz în timpul înmormântării celor patru copilaşi.
„Numai după 1945, după război, am avut patru morţi într-o zi”
„Numai după 1945, după război, am avut patru morţi într-o zi în satul nostru, era tifosul, dar nu toţi copii din aceeaşi familie. Au mai fost doi, poate trei, dar niciodată patru”, îşi aducea aminte bătrânul.
Deşi la o vârstă înaintată, omul este departe de a fi un bătrân care abia mai iese din curte. Slab şi zvelt, cu o viaţă trăită în mijlocul munţilor, nu se plânge de prea multe probleme, astfel că speră să continue să-şi facă „meseria” şi mulţi ani de acum încolo. Surprinzător poate, are lângă dânsul un tânăr de aproximativ 30 de ani, al doilea trâmbiţaş de la înmormântarea copiilor, şi el din sat, continuator al tradiţiei.
Trâmbiţaşul, plătit cu o mioară
De altfel, în satele din comuna Stulpicani, nu există decedat creştin-ortodox care să nu fie dus pe ultimul drum în sunetul de jale al trâmbiţei.
„În toate satele noastre, Negrileasa, Vadu Negrilesei, Gemenea, Slătioara şi Stulpicani, înmormântarea se face cu trâmbiţă sau bucium, cum se zicea în vechime. La fiecare înmormântare trebuie să fie două-trei buciume, funcţie de starea materială a familiei decedatului. În general, cei care suflă în trâmbiţe sunt păstori”, ne-a explicat Vasile Horgot, viceprimarul comunei Stulpicani.
El ne-a dat şi numele câtorva dintre trâmbiţaşii cei mai vechi din comună. Gheorghe Popa a lui Ionel, Ionel Scheuleac „Alexuţ”, Ionel Flocea „Pipă” şi Toader Stancu sunt nume din Stulpicani care se identifică cu ritualul suflatului în trâmbiţă, la înmormântări.
Edilul ne-a explicat că nici nu se pune problema ca obiceiul să se piardă, oamenii păstrându-l cu sfinţenie, fără modificări majore.
„Chiar şi astăzi, cel mai adesea trâmbiţaşul nu este plătit cu bani, ci, după ce participă la serile de priveghi şi la înmormântare, primeşte o oaie, asta este plata”, ne-a explicat Vasile Horgot, arătând că obiceiul este specific comunelor din zona Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc. Fundu Moldovei şi Ostra, de exemplu, sunt localităţi în care tradiţia este păstrată cu aceeaşi sfinţenie.
Tradiţia trâmbiţei, de la romani
Conform tradiţiei, pentru a şti comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii de trei ori pe zi, lung, până în ziua când se îngroapă mortul, iar în fiecare seară se sună din trâmbiţe la casa mortului.
Trâmbiţa este făcută din tablă şi are forma unei trompete lungi, asemănătoare acelora din care sună arhanghelii Mihail şi Gavril când vestesc judecata de apoi. Se pare că originea sa este foarte veche, fiind atestată la romani, unde servea nu numai la război, dar şi la înmormântări.
Trâmbiţaşul însoţeşte cortegiul funerar şi pe drumul spre biserică şi cimitir, sunând în răstimpuri o melodie foarte jalnică.
