Pagina de carte: Anatol Viere, Claudia Suseanu: „Evadam”

Anatol Viere, un tânăr scriitor din nordul Bucovinei, cu o imaginaţie nestăvilită în enunţarea unei necesare „teorii a sufletului” (desigur că sub aura veşnic incitantă a lui Friedrich Wilhelm Nietzsche), poet înnăscut, care „lasă sufletul să facă treaba lui”, despletind, în planul unei interesante, dar sugestive sfericităţi, „insultul poetic” al unui post-post-modernism profund, deşi novator („toate pe lumea asta încep şi se termină într-un punct”, spune el în romanul „Evadam”, pentru că „toate forţele empirice abia construiau o idee, / când poetul a murit ca un creator”, anticipează tot el, în placheta „Cercul Timpului”), novator în sensul în care devine din ce în ce mai conştient de nevoia retrăirii, prin mit, a metafizicului primordial, pe care îl redescoperă, ciob cu ciob, refăcându-l, cumva şi în spiritul celor trei relaţionări iconariste (cu universul prin credinţă, cu existenţa prin dragoste şi cu mitul prin lut), şi remodelându-l după chipul şi asemănarea sa, deci după lăuntricul său incitant, copleşitor şi veşnic proaspăt. Prin toate acestea, Anatol Viere ctitoreşte, de fapt, un al doilea curent literar în Bucovina, un neo-iconarism consistent şi provocator.

„Au existat El şi Ea...”

Cartea pe care o supun atenţiei, „Evadam”, apărută, la Cernăuţi, în 2010, sub girul Editurii „Zelena Bukovyna” şi al Grupului editorial „Cuvântul” din Herţa, un „roman e-mail”, deci aparent epistolar, scris împreună (mai ales prin spiritul androgin al celor două jumătăţi care se caută şi se regăsesc peste sfârtecarea sârmii ghimpate) cu Claudia Suseanu, din Fălticeni, premeditează „să răspundă la cele mai actuale întrebări care frământă omenirea”, dar izbuteşte mai mult, izbuteşte o reconstrucţie metafizică uimitoare, în care, sub pretextul veşnicei rătăciri, prin vârste şi prin generaţii, a lui Ulise, se dezvăluie ceea ce există dincolo de cuvinte drept „religo/religare”, deci drept intrare în armonie cu desăvârşirea cea fără de timp. Pretextul acestei „reconstrucţii filosofice”, cum ar spune Mircea Florian, este cel al miticei poveşti „Dragostea n-a existat... Au existat El şi Ea, la marginea unei dimineţi ce se ivea pe lume”, o dimineaţă care durează 240 pagini de carte (singura ei materializare este cea a paginilor de carte), iar în jurul acestei „dimineţi” (iluminare, deci mai mult decât naşterea sau renaşterea luminii), ea însăşi sferică, îşi scapără contururile minuscule „soarta omului” (românul Vladimir, „un marinar, în geanta căruia se auzeau valurile Mării Baltice şi în piept îi mai şuierau vânturile din Kaliningrad”, Lidia, Tanea, Alida, Horia etc), cioburi conturate fiind chiar şi „bătrânii (care) stau aşa ca nişte columne” în calea vremii. Cartea se vrea şi este un „mesaj în timp” din netimp, în care se aude „cum şoptesc între ei peştii”, un mesaj de „dincolo de cuvinte”, cuvintele sugerând, orientând spre relaţionări, dar fără să însemne relaţionare.

„Sufletul meu trăieşte în altă parte”

Captiv în realităţi, în realităţi banale, dar şi în realităţile numite Kafka, Salinger, Joyce, Proust, Flaubert, Hemingway, Faulkner, Eco, Kundera, Houellebecq, din care tot încearcă evadări prin sugestii, Anatol Viere, încă necopt în starea lui de fruct zemos (în sensul că îl copleşesc, îl răvăşesc şi îl tulbură aceste realităţi), izbuteşte, prin noul său roman (a publicat, în 2008, şi o variantă „microroman e-mail”, în Editura „Ruta” din Cernăuţi, a romanului „Evadam”) un fel de „Cântarea Cântărilor” contemporană, în care cele două jumătăţi ale întregului, retezate de Apollo (în cazul de faţă, retezate de Stalin), se caută şi se regăsesc, cu o neprecizată teamă („Cine ne face să fugim?”; în fond, „raţiunea îmbracă haina epocii”),  care „a proiectat mecanismul destinului / pe ecranul pleoapelor închise”, veşnicul recurs la poem/poematic, pe care îl face Anatol Viere şi în cuprinsul romanului său, însemnând însăşi consistenţa evadării, a sustragerii din timp şi din materie. „Sufletul meu trăieşte în altă parte” pare a fi tema şi teza fundamentală a acestui roman bucovinean (în sensul în care erau „bucovinene” şi romanele lui Mircea Streinul), care vesteşte şi, într-un anume fel, consacră un mare scriitor al vremii noastre, dar şi un curent literar autentic, neo-iconarismul neteorizat, ci doar ctitorit, făptuit ca atare de către un tânăr scriitor, născut în nordul nordului Bucovinei, dar radiind, împreună cu Claudia Suseanu, din Cernăuţi-Fălticeni, în întreg spaţiul românesc, „dimineaţa” lor inconfundabilă.