Nosce te ipsum

Mă gândesc mereu la clipele de fericire pe care le-am trăit. Le pot număra pe cele în faţa cărora m-am simţit împlinită şi mulţumită de mine. Simt în acele momente că necunoscutul cuprinde o făgăduinţă de fericire încă nedescoperită, nerealizată, dar care, cu o răbdare de neînvins stă în faţa mea cum stă cerul cu infinitele stele aprinse în spaţiu.

Fericirea nu se defineşte printr-un zâmbet, printr-un gest. Fericirea se simte în interior. Simţi aievea cum îţi circulă bucuria biruinţei prin toate mădularele, apoi, din epuizarea acelui sentiment, fericirea se spulberă, este casantă de multe ori.

Tocmai de aceea toate lucrurile mărunte sunt rare.

Da, zâmbim în fiecare zi, şi într-adevăr îi facem poate, pe oameni fericiţi sau le răpim o privire caldă; dar acele clipe de involuntară energie inferioară, de împlinire adevărată le descoperim rar, pentru că ele vin din interiorul nostru, din ideea noastră că am realizat ceva de care nu am fi crezut că suntem capabili. Iar acest delicat cuvânt ‘rar’ încurajează ideea că o următoare împlinire va fi cea care va depăşi cu mult realizarea din prezent.

A aduce acest ‘rar’ în activitatea noastră, înseamnă multă muncă. Bineînţeles, avem şi excepţii ce se abat de la această regulă: ne putem gândi la cum a fost descoperită acceleraţia gravitaţională sau … cum s-a descoperit ceaiul.

Un rege chinez a băut odată sub un copac apă caldă. Întâmplarea a făcut ca în acel moment să cadă o frunză din copac în cana lui; şi de aici au rezultat, s-au amplificat şi recombinat în zeci de mii de reţete, revigorantele ceaiuri.

Depărtându-ne de fizică, o ştiinţă atât de precisă, putem reveni la … noi.

Vine o perioadă în viaţă când clipele trec mai repede, ieri parcă a fost sărbătoarea de Paşti, mâine parcă va fi Crăciunul. Praful se aşterne peste toate.

Îi uităm pe cei care ne-au fost dragi şi au murit, nu ne mai pasă de asprimea cuvântului rostit, parcă ne-a pierdut capacitatea de a ierta şi de a fi recunoscători.

Zilele grele coboară în trecut, se succed parcă la nesfârşit; la fel de des culegem lămâi din grădina iubirii.

Aşa devin lucrurile minunate foarte rare. Nu totul se bazează pe teoria cunoaşterii şi a demonstraţiei.

Iuliana Roman
Clasa a XI-D