Doru POPOVICI

Sunt absolut de acord cu Guriţă Contra care e supărat că nu mai ştim să ne bucurăm la victorie şi nu mai suntem în stare să apreciem aşa cum se cuvine munca fotbaliştilor de la Naţională şi, implicit, pe cea a selecţionerului. În scurtul său monolog, Guriţă a punctat foarte exact reacţiile suporterilor şi ale presei: când pierdem, suntem nişte împiedicaţi şi nepricepuţi; când câştigăm, ăilalţi au venit cu rezervele ori sunt graşi! Mă rog, nu am citat fidel, dar asta e ideea. Văzând însă noua Naţională, aşa cum a înţeles Guriţă să o (re)construiască, dacă te apuci să o compari cu ce ne era dat să vedem (şi să suferim!) pe vremea lui Daum, constaţi din prima că... nici n-ai ce compară! Sunt două chestii atât de diferite, încât parcă nici nu provin din acelaşi sport. Ceea ce a făcut căcănarul de neamţ se poate compara doar cu jocul tot penibil pe care îl etala reprezentativă sub comanda predecesorilor ăstuia, numiţii Piţurcă şi Răzvan Lucescu. Am văzut alaltăieri seară echipa reprezentativă jucând rapid, dezinvolt, aerisit. Jucând, adică, fotbal. Sigur că nu putem compara ceea ce se vede acum la Naţională cu prestaţiile generaţiei "de aur" sau chiar a celei a lui Contra însuşi. Cea imediat următoare, întrucât Guriţă a devenit jucător de Naţională în 1996, şi care a prins ultima World Cup, cea din 1998, din Franţa. De atunci încoace, ne-am cam bătut joc de ideea de fotbal, lucru sesizat nu doar de noi, ci şi de nemţi, care scriau la Euro 2008 că România joacă cel mai urât fotbal văzut vreodată la vreun turneu final. Ei, de la sosirea lui Guriţă, fotbalul ăsta şi-a pierdut din urâţenie, redevenind plăcut ochiului. Şi eficient, s-ar zice, deşi până nu vedem echipa şi în meciuri oficiale, nu putem fi siguri. Doar la amicale se ştie dintotdeauna că suntem campioni mondiali. Să sperăm că lucrurile merg în direcţia bună, lucru care se vede şi din bucuria cu care joacă băieţii. Cel puţin copiluţii ăia de la Craiova se mişcau absolut încântător. Doamne ajută să îi ţină pe toţi şi în meciurile oficiale!