Gabriel MANȚĂ

Ne-au dezamăgit fetele? Asta e, băieții n-au nici măcar posibilitatea asta. Din cauza orei inadecvate, cel puțin pentru bucureșteni, la care s-a disputat meciul de handbal feminin România-Cehia, abia am prins finalul la radio, în mașină. Drept e că mulți dintre noi nici acasă n-ar fi avut parte de vizionare, căci Telekomu e pasăre rară prin gospodării, dar așa merge economia de piață. Dacă ajungeau ale noastre în finală, explodau abonamentele. Mi-am revenit din sperietură când Narcis Drejan, de la Sport Total FM, a anunțat că am reușit egalarea și că am intrat în prelungiri. Deja în studio se discuta despre cum a pierdut FC Koeln de la 3-0, iar eu mă gândeam că ne-a trecut glonțul pe la ureche, însă lucrurile se vor regla în cele din urmă. Și Angola s-a ținut scai de noi, dar valoarea a ieșit la suprafață ca untdelemnul. Numai că, dintr-o dată, ”incredibil… în ultima secundă…” etc! Păi care ultima secundă, nu spuseseși că… prelungiri?! Probabil confundase time-out-ul cerut de antrenorul ceh cu finalul meciului, de înțeles când vezi meciul fără sonor. Așa că m-am trezit brusc într-un marasm inexplicabil. Cum, cum a fost posibil? Răspunsul poate fi acel ”Nu, deloc!”, rostit de Cristina Vărzaru la întrebarea dacă i-a plăcut jocul echipei naționale, după o victorie în grupă. Am văzut ulterior un rezumat al partidei cu Cehia și trebuie să recunosc că antrenorul advers a fost foarte inteligent la ultima fază, când și-a asigurat dublă superioritate prin scoaterea portarului. Ca să fac o analogie cu fotbalul, în restul meciului parcă am văzut o echipă ternă a Barcelonei, în care degeaba se agita Messi. Nu aveam mari speranțe la acest campionat mondial, dar mă gândeam că, dacă tot am câștigat grupa, să profităm de un prim adversar accesibil. Nu s-a putut și este exact genul acela de meci pe care știi că, dacă l-ai mai juca o dată, nu l-ai mai pierde nicicum. Sentiment pe care trebuie să-l fi avut și Simona Halep după finala aia cu Ostapenko.