Doru POPOVICI

Nu mi se întâmplă prea des să abordez aceeaşi temă în două articole consecutive. În aparenţă, este ceea ce se întâmplă în acest număr al ziarului, după ce alaltăieri am scris tot despre antrenori. Numai că e vorba despre chestiuni complet diferite. Şi de sporturi complet diferite, deşi în ambele se joacă tot cu mingi rotunde. Însă după cum iarna nu-i ca vara, tot aşa nici handbalul nu este ca fotbalul. Şi uite-aşa am ajuns la ceea ce intenţionam: la felul în care antrenorii de handbal, de la noi şi de aiurea, îşi exercită meseria. Am să pornesc de la adevărul că în (pre)istoria handbalului, echipele româneşti cam făceau legea. România era o forţă, dovadă şi titlurile mondiale cucerite. Antrenorii noştri erau atât de apreciaţi încât au ajuns să antreneze prin Franţa ori Germania, ba şi în Africa ori America. Şi-au făcut treaba atât de bine, încât alea antrenate de ei au ajuns mai repede decât am fi crezut să ne bată. De unde şi concluzia că cei rămaşi acasă nu erau neapărat cei mai buni. Drept urmare, băieţii au ajuns cam prin liniile a doua şi a treia la nivel european/mondial, fetele având un parcurs mai bun, dar nereuşind să obţină nici ele performanţe de vârf decât la nivel de junioare sau tineret. Şi, lucru ciudat, cu cât erau deziluziile mai mari, cu atât creştea tupeul celor responsabili, vârful de lance fiind mai mereu dl. Tadici, de numele căruia nu ştiu să se fi legat vreo performantă adevărată. În schimb, a devenit abonat la antrenarea Naţionalei. Oricât de jenant i-ar fi fost jocul, Naţionala nu se desprindea de Tadici, un individ grobian, ba chiar nesimţit, pe lângă care un Piţurcă, de exemplu, pare un Sir. Ei bine, acum, când în sfârşit Naţionala joacă chiar handbal sub comanda unui suedez elegant, manierat, chiar distins, cine se găseşte să grohăie pe unde i se oferă spaţiu? Desigur, neica nimeni ăsta de Tadici, căruia i se pare că suedezul nu-i antrenor dacă nu urlă ca dementul, dacă nu transpiră ca hipopotamul, şi dacă nu le înjură pe fete la fiecare time-out. Iar după uluitoarea victorie contra danezelor, Tadici răsare iar, mugind de data asta că noroc de grohăielile lui din urmă cu o săptămână care le-au trezit pe fete. Fac pariu că dacă suedezul aduce titlul mondial în România, urangutanul va zice că tot datorită lui s-a întâmplat minunea. Tadici nu e antrenor, ci pur şi simplu o toxină.