Doru POPOVICI

S-au jucat până acum 35 de meciuri în ediţia actuală a Ligii I. Dintre ele, 17, adică jumătate, s-au terminat la egalitate. Concluzia pozitivă, adică varianta soft, ar fi că suntem loviţi de sindromul Italia (e drept că în varianta anilor '60, dar oricum e ceva...), unde a existat o perioadă în care scorurile egale erau net majoritare, iar dintre ele 0 - 0 era cel mai frecvent. Se ajunsese la perfecţiune în apărare, atacanţii lovindu-se de invenţia numită "catenaccio" (tradus incorect la noi prin "lacăt", când corect este "încuietoare" sau "şurub", italienescul pentru lacăt fiind "lucchetto"!), chestie care a însemnat, totuşi, o revoluţie în fotbal, dar una nefericită, comparabilă doar cu tiki-taka. Concluzia în varianta hard, dar singura corectă, este nu că am fi reinventat noi apărarea-beton, ci că în amărâtul ăsta de fotbal second-hand nu avem deloc atacanţi. Din când în când, la câteva meciuri, mai dă un Budescu două goluri (dar nici astea în campionat!), mai are o sclipire un Iancu ori un Lazăr, însă golurile alea multe şi frumoase se pot vedea doar la televizor, în alte campionate. Cel mai edificator exemplu este derby-ul suprem de România. Sau, cum îi mai zice, eternul derby, ideea fiind că pe ăştia îi poţi lăsa o eternitate pe gazon, iar scorul să rămână ca înainte de fluierul de start, 0 - 0. Din "Gazeta sporturilor" de ieri, am aflat că ultima dată când Steaua şi Dinamo au terminat fără gol înscris a fost pe 15 mai 1999. Aşadar, după 16 ani, echipele astea două au ajuns tot nicăieri, unde erau şi pe atunci. De altfel, un privitor de fotbal televizat, unul normal, nu fan, m-a sunat prin minutul 12 şi mi-a zis că meciul se termină 0 - 0, adăugând ceea ce gândeam şi eu, anume că nici apărătorii nu-s mai breji, dar atacanţii chiar nu există. Uneori spunem că n-avem fotbal fiindcă n-avem spectatori, iar în faţa tribunelor goale nu-ţi vine să joci. Adevărul cel trist e că e tocmai invers: nu-s spectatori fiindcă nu-i nici urmă de fotbal.