De două ori uşurat

Prima dintre marile uşurări pe care le-am simţit în ultima vreme este aceea că nu văd campionatul nostru. Ca atare, sunt ferit de dracii care mă apucau până acum văzând toţi impiedicaţii cu pretenţii de fotbalişti, toţi analfabeţii pretinşi antrenori, infractorii puşi să facă dreptate cu fluierul şi steagul drept arme, precum şi puşcăriabilii care spală bani într-o veselie sub masca de „investitori în fotbal”. Apropo: care fotbal? Că de când s-au pus niscai condiţii pentru acordarea licenţei, echipele româneşti se răresc de la o zi la alta, ceea ce face ca pentru a nu ştiu câta oară la rând să nu ştiu nici măcar câte au mai rămas cu totul, cel puţin dintre divizionarele B. O certitudine este faptul că băgarea la bulău a unora dintre porecliţii „investitori” de teapa unora ca Adamescu, Copos, Borcea etc. le-a mai temperat din elan şi ălorlalţi, conştientizând, dragii de ei, că nici spălarea de bani nu mai e ce-a fost... Mai există totuşi un tip de haiducie, bugetară, practicată cu certitudine la Ploieşti şi la Iaşi, dar probabil şi prin alte părţi. Să vedem cât poate dura şi asta. Să lăsăm naibii fotbalul românesc şi să vă spun despre cea de a doua mea mare durere. Ei bine, asta a venit nu la sfârşitul, ci după primele 10-12 minute din finala Mondialului de handbal under 18. Până atunci mă tot frământasem, preţ de două zile, ştiind că vom juca finala cu Germania (pe care o bătuserăm în grupă la 2 goluri diferenţă), dacă în finală nemţoaicele vor fi tot nemţoaice (ceea ce era de presupus) şi dacă româncele nu cumva vor redeveni... românce! Adică să se înece la mal, desigur după ce ne vor fi îmbolnăvit preţ de 60 de minute. Când colo, ce văzurăm? O echipă ro-mâ-neas-că jucând mai nemţeşte decât nemţoaicele pe care le-a umilit, le-a desfiinţat, le-a distrus. Când m-am liniştit, era, cum ziceam, 7-1 pentru România, în minutul 10 sau 12. Iar bombonoaicele de fete, nici că s-au liniştit vreo clipă, până în ultima secundă. Bravo şi iar bravo!