Gabriel MANȚĂ

Trebuie să recunoaştem că victoria din Turcia ne-a întunecat judecata dreaptă în legătură cu echipa noastră. E normal să fim subiectivi când e vorba de echipa ţării noastre, dar parcă prea ne-am lăsat purtaţi de val. Multă lume deja nu mai era mulţumită cu un egal cu Olanda! Eu, care de obicei pariez împotriva echipei cu care ţin, de data asta un X mi s-a părut arhisuficient. Şi cât de departe am fost! Apoi am continuat să ne justificăm orbirea prin condamnarea arbitrului. Să fim serioşi, ne furăm căciula. La acea intervenţie a lui Tamaş la care s-a dat penalti, tocmai Piţurcă a avut reacţia justă, apostrofându-l pe fundaşul nostru. Şi avea dreptate, faza nu justifica clinciul în care se băgase, iar arbitrului se ştie că nu trebuie să-i oferi prilej să greşească. De fapt, suntem supăraţi că arbitrul n-a fost deloc amabil cu noi, aşa cum ştim că s-ar face de obicei cu gazdele. Sau nu ştim, doar credem. Credem că ştim. La faza cu Popa nici eu n-aş fi dat 11 metri, nici dacă mi-aş fi propus să fiu amabil. Ţinerea a fost reciprocă, oamenii se ţineau de braţ încă înainte de a intra în careu. Iar când s-au despărţit, Popa a alunecat. Bine că n-a încercat să simuleze.

Pe urmă, la vânătoarea noastră de vinovaţi, l-am prins în cătare şi pe Tătăruşanu. Putea oare face mai mult la acea fază? Mingea a fost dificilă, teoria spune că mai bine boxezi o astfel de minge decât să încerci s-o prinzi şi s-o scapi acolo, în apropierea porţii. Unii spun că a respins moale, dar semicercul de la şaişpe nu e chiar aproape. Şi chiar nimeni n-a văzut că mingea lovită de olandez cu capul avea traiectoria barei lui Torje dacă n-ar fi întâlnit ceafa lui Tamaş? Apropo de Tamaş, fundaşii laterali de mare valoare sunt scunzi...