Doru POPOVICI

Cu două zile în urmă, un ziar central prezenta un tabel conform căruia mai bine de jumătate din echipele noastre de primă divizie sunt susţinute cu bani de la bugetele locale. Iar cu cât coborâm, am putea constata că în eşaloanele inferioare, B şi C, procentajul creşte, dovadă chiar Suceava, unde indiferent cum s-a numit echipa, de ani buni ea a trăit exclusiv datorită fondurilor atribuite de Consiliul Local. Pe vremea când toată lumea lucra la stat, în comunism, acest fapt era de la sine înţeles, mai ales că nu exista sport profesionist în mod oficial, fiecare sportiv de performanţă, nu doar din fotbal, fiind „angajat” la câte o întreprindere sau instituţie. De fapt, doar ridica banii de acolo, adesea neştiind nici măcar unde îi era sediul, banii fiindu-i trimişi în ziua de salariu direct la club. Asta, atunci. Acum însă, când fotbalul şi aproape toate celelalte sporturi au iniţiat în economia de piaţă, pare de-a dreptul absurd ca finanţarea acestor afaceri, în esenţă private, să fie făcută tot de stat, cu atât mai mult cu cât statul ăsta amărât ca vai de capul lui nu-şi permite să dea sportivilor decât nişte salarii de mizerie, situaţie, în care cel puţin fotbalul este tot aşa, adică o mizerie. În fotbalul adevărat, care începe cam de la graniţa de vest a României, unde performanţa este strâns legată de bani, cluburile au patroni cu averi de miliarde (bani d-ăia buni, nu gunoi d-ăsta) şi consilii de administraţie alcătuite tot din miliardari. Cluburile însele sunt constituite ca societăţi pe acţiuni, cele mai solide, cum ar fi Real, Barcelona, Inter, Chelsea, Bayern fiind cotate la bursă. Şi aş putea continua cu partea asta oarecum teoretică, dar se epuizează spaţiul şi n-ajung unde vroiam. Aflu din ziarele de ieri că Dinamo, club oarecum privat dar condus de o combinaţie stranie de afacerişti penali şi miliţieni cu grad de general (rezervişti sau încă – prea! - activi) după ce s-a zbătut să-l achiziţioneze pe Tobă de la Cluj, l-a trimis alaltăieri înapoi. Motivul? Cică se obrăznicise la negocierea salariului. Să nu credeţi cumva că Tobă se crede Neymar sau măcar Messi, cerând vreo 9 milioane de euro pe an. Nu. Amărâtul ceruse 5.000 pe lună, adică 60.000 pe an, iar banda de şefi cu sau fără grade de la Dinamo i-a oferit, ţineţi-vă bine, 1000!! Una mie euro pe lună. Dinamo e echipa aia care se pregăteşte, de la înfiinţare, de Liga Campionilor. La aşa salarii, nici în Liga Campionilor de Scara Blocului n-o să găsească fraieri care să joace pentru ea. Ăştia vor totuşi fotbal sau horror show?