Doru POPOVICI

La Gstaad, acum trei zile, Victor Hănescu a câştigat primul turneu (relativ) serios din carieră. Cu acest prilej,  presa noastră, cam văduvită de subiecte importante în legătură cu mari performanţe româneşti în mai toate sporturile, i-a acordat spaţii largi, ba s-a şi întrecut în elegii. Dintre toate, „regele zgurei” a fost preluat cu entuziasm din presa elveţiană şi asezonat cu felurite ingrediente româneşti, doar-doar ne-om lăsa convinşi că Gstaad-ul e niţel mai important decât Roland Garos-ul (vorbim aici doar despre zgură) şi că dacă Năstase a câştigat şi el acolo acum 35 de ani şi Federer cu aproape trei decenii mai târziu, atunci musai că Hănescu este o combinaţie fericită între cei doi de la care a luat, evident, ce are mai bun fiecare. Intervine însă o mică problemă: Hănescu are acum 27 de ani. Cu unul mai mult decât însuşi Federer!... care s-o fi plictisit, săracu’, de când zace pe locul 1 în clasamentul mondial, adică de mai bine de 5 ani. Vreau să spun că între minuscula realizare a lui Hănescu, de altfel pe deplin lăudabil pentru tenacitatea şi răbdarea sa, şi tenisul mare, distanţa e, pe înţelesul tuturor, cam ca între Steaua şi Real Madrid în sportul cu mingea aia mai mare. Finalul poveştii pare însă decupat din filmele cu nebuni: deja am citit prin niscai ziare, ba am văzut şi la vreo două televiziuni, că Hănescu a devenit, în ciuda vârstei (care în tenis, înot, ca să nu mai vorbim de gimnastică, e mai aproape de cea a pensionării decât de a marii performanţe), marea noastră speranţă pentru… Olimpiadă! O fi de vină căldura… Tot duminică, am trăit o veritabilă dramă (că tot veni vorba de Beijing): am urmărit live, pe Eurosport, proba de 3.000 m obstacole din Grand Prix-ul I.A.A.F. de la Atena. N-o mai văzusem alergând pe Cristina Casandra de la „Mondialele” de anul trecut când mie mi s-a părut că s-a cam făcut de râs. La fel şi acum trei zile. Numai că, a doua zi, soţul şi antrenorul ei, la o televiziune suceveană, ne spunea, ca unor proşti, că locul 6 într-o cursă (la fel de „importantă” ca Gstaad-ul lui Hănescu) în care câştigătoarea a avut vreo 50 de metri înaintea Cristinei reprezintă o mare realizare. Şi că timpul obţinut (cu vreun minut – faţă de 9:01 – sub recordul mondial) „ne dă mari speranţe pentru prezenţa Cristinei în finala olimpică”. O fi. Şi ce dacă? A, important e să participi!? Atunci, hai şi noi, că tot aşa ne-om clasa, în primii 80!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Iar e sărbătoare.

Comentarii