Lucian AVRAMESCU

Este, modestia, un cusur sau o calitate? Pictorul Sabin Bălaşa, bun prieten, care s-a prăpădit acum câţiva ani, dar picturile lui înfrumuseţează pereţii unor averi, era un personaj cu totul accesibil. Dacă-i deveneai amic sau veneai în casa sau atelierul lui, pictorul, după ce te descosea cu maieutica lui de oltean dedat la ştiinţa lui Socrate, îţi cerea să-i zici tu şi să-l strigi pe nume. Dacă nu-l tutuiai se supăra şi se simţea insultat. Sabin, l-am chestionat eu într-o zi, părându-mi-se excesivă modestia lui, iar amestecul adesea de nulităţi pripăşite în anturajul atelierului de lângă televiziune, neavenit, tu eşti vreodată îngâmfat? Cum să nu fiu? – a sărit el de pe scaun. Ne găseam în apartamentul lui de pe Kisselef. Eu sunt îngâmfat într-una! Pleznesc de orgoliu! Cum de mă întrebi? Modeşti sunt proştii! Pe ce-ţi bazezi avântul autoadulării personale pe care, fie vorba între noi, nu ţi-o observ, oricât m-aş chinui? – am insistat eu. Dragul meu Lucian, eu sunt văr cu Michelangelo, eu sunt din neamul marilor pensulari ai lumii, cum să nu pleznesc de îngâmfare? Și se umfla teatral cu pieptul lui subţire, prelungire a ţigării de care nu se dezlipea. Odată am făcut un legământ să ne lăsăm amândoi de otrava tutunului. Măcar un an. Era miezul nopţii, într-o miercuri! Nu ne vedem douăsprezece luni, dar respectăm legământul care începe din clipa asta. Gata? Gata! Pe ce facem prinsoare? Păi pe bucuria că nu mai fumăm! Tragem un chef, la mine sau la tine, peste un an!
A fost greu să nu ne vedem, dar nu ne-am văzut. Cu o seară înainte de soroc, aveam în grădină, la Bucureşti, nişte muncitori de la Sângeru, cu care săpam o groapă care urma să devină bazin cu apă în care să înoate copiii mei. Era prea mult să-i zic piscină, iar un escavator nu putea intra din stradă să sape şi să transfere pământul într-un camion, din grădina situată în spatele casei. Treaba, la care m-am angajat şi eu, cu sforţări năduşite, începea seara şi se ducea până după miezul nopţii. Unul de la mine din sat, poreclit Șurub, trecea de la o ţigară la alta, cu dexteritatea cu care băga aer în sticlele de bere, venite succesiv. Am simţit ademenirea de diavol a păcatului meu vechi. I-am cerut o ţigară – fuma ceva fără filtru – şi am fumat jumătate din cuiul de sicriu blestemat. Era încă o zi până la împlinirea rămăşagului meu cu Sabin. M-am simţit brusc vinovat de tembelism. L-am sunat să mă spovedesc. Era după miezul nopţii. Dragul meu Sabin, zic, am păcătuit. Sunt nevrednic de un rămăşag. Mi-am aprins o ţigară! A făcut o pauză, apoi m-a vindecat pe veci de astfel de angajamente: Eu am ţinut doar o săptămână! Nu ţi-am spus, sperând ca măcar tu să poţi!
Dar să mă întorc la cusurul sau calitatea de a fi îngâmfat. Am găsit acum un ceas un comentariu la articolul meu, ultimul sau penultimul postat la rubrica ”Editoriale”, de la amicul Eugen Blaga, profesor universitar la Sociologie şi scriitor, unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai vechiului Bucureşti, cu obiceiurile lui aristocratice, cu Capşa, cu cafenelele unde deodată cu caimacul, sorbeai şi subtilităţile cărturăreşti ale vremurilor apuse.” Păcat că zâmbetul unei femei poate deveni mizerabil. Un zâmbet obraznic, sfidător, tupeist, nesimţit, arogant. Iată ce a adus CVT pe lume!”, scrie profesorul Universităţii bucureştene, în subsolul însemnărilor mele despre unii miniştri contemporani, aici fiind vorba despre portretul însăilat de mine unei ministrese care face explozie de îngâmfare.
De ce dă peste ceaunul personalităţii lor relative, peste micimea de ibric, fiertura politică?De ce nu-şi mai încap în piele? De ce sunt doldora de îngâmfare, din cerul lor de câlţi de deasupra poporului? Din motive de surplus de avere, poate, din constatarea că-i uşor de dus de nas prostimea, cu discursuri la televizor, iar tu să te umfli şi să te tot umfli, mic şi puturos ca un gândac, nederanjat de-o revoltă şi neşifonat de-o replică. Din aste pricini. Să porţi, cum purtam eu cu Sabin Bălaşa, orgolios cu eleganţă, infatuat cu discreţie, o discuţie despre modestie cu un ajuns al zilelor noastre, din cei care au faultat şcoala primară, dar au trei masterate într-o lună, după ce anul trecut au biruit, în paralel, trei facultăţi particulare? Iertare, Sabin, că te-am amestecat, fie şi cu scuza de a proba o antiteză, în ciorba mizeriei de care tu ai scăpat.

P.S.

Aflu că guvernul din care face parte şi monumentul feminin de infatuare de mai sus introduce, pentru români, taxa suplimentară pe zahăr, sare şi grăsimi. Untura de porc nu fusese până acum impozitată ca un lux, pătrunderea cu inspectorii în cămara ţăranului după tăierea porcului, fiind, după opinia mea, porcească. Nimic nou, însă, sub Soare! Am avut impozit pe fumul casei, reapărut ca impozit pe gospodăria individuală, iar un  împărat roman, Vespasian, impozita closetele şi aşa a rămas în istorie. Din pricina asta, buda din fundul grădinii se mai cheamă, şi azi, Vespasian.