Lucian AVRAMESCU

E sfârşitul, zice filosofic, rupând la jumătate un oftat, profesorul, amicul meu de la ţară. Ce sfârşit? Tace şi eu rămân cu viermele întrebării în acul undiţei, pescar neglijat de noroc. Despre ce sfârşit vorbeşti, măi omule? Se întoarce spre mine de parcă i-ar scârţâi balamalele gâtului. Lumea e pe dric! Aşa vezi tu lucrurile? Ce dric şi care lume? Vorbisem ieri despre imigranţi, despre valurile de nefericiţi care fug din pârjolul războaielor civile, religioase, inventate de unii de-ai lor sau de alţii, zgândărite, în ţări până ieri respirabile, unele cu vechi şi fascinante culturi. Lumile alea sunt coborâte în Evul Mediu şi mai jos. Vorbisem despre cei 71 morţi din camera de gazare a acelui nenorocit de camion. Cineva spusese în televizor că între aceşti năpăstuiţi, care trec prin sârme ghimpate cu copii la piept sau remorcând băbuţe în cărucior cu rotile, s-ar piti şi terorişti. Tot ce se poate. Nu cred însă că luptătorii ISIS călătoresc pe vase care se scufundă în Mediterana şi nici în autocamioane ale morţii. Nu cred că invadarea Europei e o acţiune dirijată. Iar dacă aşa ar fi, minţile care pot fabrica aceste mari mişcări tragice de lume trebuie să aibă puteri diabolice. Unde-s ele pitite, acele minţi?

Îţi voi povesti ceva, i-am spus profesorului de ţară, amicul meu. Am înfiinţat AMPress cu prozatorul Eugen Mihăescu, în anul 1991. Eugen, moldovean de prin părţile Bucovinei (nu caricaturistul, nu muzicianul, ci prozatorul, din păcate mai puţin cunoscut) scrisese, în anii cât am lucrat în presa care apărea înainte de '89, un roman ciudat. M-a surprins că tâlcul-metaforă al acestei cărţi a trecut neobservat, fiindcă era străveziu, iar cartea a apărut. Era vorba de nişte ţărani care pleacă de la o nuntă, după ce petrecuseră, cu o maşină frigorifică. Șoferul, pentru a face o glumă, a pornit din cabină instalaţia frigorifică. Și tot mergând, a uitat-o aşa. Țăranii au murit congelaţi toţi. Țăranii lui Eugen Mihăescu, în vremea colectivizării, a îndepărtării de pământ, fuseseră congelaţi astfel, pentru vecie, urmând ca un Dumnezeu milos, poate, să-i dezgheţe peste veacuri şi să-i pună să umble iar prin părăsitele lor sate, în straiele lor cu flori, să dănţuiască la nunţi şi să bocească la parastase. Tâlcul congelării era al unei civilizaţii care murea şi care, astfel, putea fi păstrată.

Și ce legătură are metafora amicului tău prozator cu moartea amărâţilor ăia din Austria? Nici una, zic. Are legătură doar cu noi. Mi-am adus aminte. Pot să-mi aduc aminte cum îşi sufoca Hitler victimele, evrei mai ales, în camerele de gazare ale lagărelor de concentrare unde îi înghesuiau pentru duş şi apoi îi sufocau încet. Unii, duşi la crematorii, încă respirau. Tragediile nu-s niciodată în premieră, au mereu ediţii consumate. Ăştia-s negri şi arabi, zice dascălul. În ţările lor se sufocă de război, de foame, de cruzimea alor lor. Caută salvare în ţările avute ale Europei. Au găsit, mulţi dintre ei, moartea pe drum. Și vor mai muri şi alţii. Valul migrator abia s-a format. Vor veni altele, mai mari. De aceea, conchide dascălul, spun că-i sfârşitul, că lumea e pe dric.

Aşa o fi. Dascălul a plecat, cum pleacă el de obicei, rupându-se fără explicaţii de scaun şi dispărând pe poartă. N-apuc să-i spun că marea migraţie se petrece şi în lumea mea şi a lui. N-apuc să-i amintesc detaliul pierdut că un sfert din populaţia României e plecată, cei mai mulţi fugiţi din bătăturile lor, căutând aceleaşi ţări avute pe care le caută şi sirienii şi nord-africanii. Mă uit spre pădurea de pe Bobaru şi văd acoperişul înalt al casei lui Eugen Ghezuroiu. A plecat în Spania, acum zece ani. Vali, nevasta lui, a plecat trei ani mai târziu. Casa a înţepenit pe roşu, iar copiii s-au făcut mari crescuţi de bunici. Mai jos e casa lui Vasile. Am lucrat o vreme cu el. S-a însurat în lume. Are copii care n-au ajuns niciodată la Sângeru. Și casa lor e pustie. Număr cinci case, în minte, pe uliţa unde m-am născut, şi trei sunt pustii. Câţi români, în această fără precedent bejenie, or fi sfârşit sufocaţi în lumea unde încercau să respire?