Mircea Radu IACOBAN

Am avut şi noi un orator demn de luat în seamă: se numea Crin Antonescu; s-a dat la fund din motive stranii, care, sunt sigur, cândva fi-vor dezvăluite. Crin nu era un constructor de discursuri în adevăratul înţeles al cuvântului, centrul de greutate în peroraţia lui l-a constituit întotdeauna replica: promptă, inteligentă, neaşteptată, ironică, şi nu în linia logică instaurată de „ăi bătrâni”, adică exordiul-propoziţiunea-diviziunea-naraţiunea-argumentaţia-peroraţia. Mai degrabă improvizate decât atent şi temeinic regizate, ieşirile lui în arenă erau (iată că vorbim la timpul trecut!) adeseori savuroase, datorită unui consistent bagaj cultural „pus să producă”, dar şi priceperii de a utiliza paradoxul şi chiar ludicul ca arme împotriva gândirii încete şi terne a adversarului. Dacă şi-ar fi luat în serios înzestrarea într-ale oratoriei, practicând când şi cum trebuie discursul de care era capabil, Crin ar fi avut şansa să ofere mostre de intervenţii parlamentare model, apte să rămână în analele forului legislativ.

Cine citeşte discursurile adunate în cartea tipărită la Editura „Ancarom” află, în cele 650 de pagini, texte ale unor astfel de luări de cuvânt datorate lui Pamfil Şeicaru, Constantin Stere, Mihail Ralea, Nicolae Iorga, personaje considerate sobre şi, barem aparent, deloc înclinate spre ludic. Totdeauna însă, spirituale şi sclipitoare. Iar dacă răsfoieşti cuvântările înregistrate în aula legislativului postdecembrist, greu afli şi altceva decât monotone atacuri la adversar „toporâte” cu răutate şi insolenţă, cu foarte rare urme de eleganţă şi, eventual, ceva haz.

„Zenitul” l-ar marca intervenţia lui Năstase, care invita la... numărarea ouălelor, gest oratoric deloc cu haz - mai degrabă surprinzător de mârlănesc... Alţii, în forurile altor naţiuni, au acordat şi acordă discursului în agora importanţa ce i se cuvine, scoţându-l din prea imediata preajmă a politicului exacerbat la modul elementar şi primitiv. Churchill a fost supranumit „suprem artizan al limbii angleze”, iar Premiul Nobel l-a primit cu motivaţia „pentru măiestria descrierii istorice şi biografice, precum şi pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (mă tem că, de pierdea războiul, pierdea şi Nobelul...). S-a impus datorită marilor luări de cuvânt din timpul conflagraţiei, în care se regala şi spiritul său ludic, concretizat într-un umor de excelentă calitate, şi prin cultivarea paradoxului, jocurilor surprinzătoare de cuvinte şi de idei. Churchill lucra nopţi întregi la textul unui discurs şi, într-un fel, avea să influenţeze oratoria a cinci preşedinţi americani, fiindcă marele său admirator şi emul, James C. Humes, avea să scrie discursurile lui Eisenhower, Nixon, Ford, Reagan şi George Bush. Pe ale sale, Churchill şi le scria singur.

Mă întreb în ce măsură lecţia lui mai contează şi ar interesa clasa politică de la noi – doar performanţele oratoriei i-au asigurat supravieţuirea politică... Discursurile parlamentarilor români sunt, de regulă, terne, plicticoase, vindicative, întemeiate pe şuvoi de imprecaţii (mă tem că recordul a ajuns să-l deţină o doamnă de la PNL ce pare a avea acră muniţie verbală nesfârşită, în cadenţă etern accelerată – dar... numai atât), şi-n dauna conceperii clasice, înţelepte, ce asigură constituirea şi ordonarea unei intervenţii devenite mai economicoasă şi mai pertinentă. Ca să nu mai vorbim despre lipsa totală a umorului (chestiunile majore sunt tratate, nu-i aşa, cu adâncă şi mofluză seriozitate!), în pofida unei tradiţii parlamentare autohtone din care n-au lipsit niciodată floreta spiritului, replica savuroasă, contrele cu haz şi miez. Dar, la urma urmei, cine să rotunjească astfel de pledoarii ce presupun un oarecare grad de intelectualitate? Am fi putut aştepta prestaţii onorabile de la parlamentara care a ajuns în forul european taman cum a ajuns puştiul Ianis Hagi căpitan de echipă? Oricât talent şi înzestrare ar proba fiul „regelui” Hagi, nu-i cum să-l accepţi ca mentor în teren al unor veterani precum Nicoliţă, Cernat & comp.

Cum se vede, a funcţionat şi încă mai funcţionează principiul păgubos la descalificării prin promovare; dacă-n fotbal „ce nu se poate, când totul se poate?”, în politica „mare”, ce să-i pretinzi unui „ales” care nu-i în stare să citească onorabil un text de 1-2 minute? Barem Ianis „ştie cu mingea”, tot e ceva! Să fi aşteptat intervenţii consistente, inteligente şi, de ce nu, spirituale, de la parlamentarul „mă-nţelegi?” Becali? Absurd. Cu toate astea, e de crezut că şi în Camera Deputaţilor, şi în Senat, sunt destui aleşi capabili să readucă discursul parlamentar la cote cel puţin acceptabile.

Dacă mai interesează asta pe cineva.