Urșii ne-au scăpat de ruși

Ne cam plângem în acest sezon de urs, care-i stricător și atacator, dar habar nu avem cât de mult îi datorăm acestui animal. Ursul, probând un înalt patriotism și un spirit de sacrificiu eroic, ne-a scăpat de trupele militare rusești, care nu se mai dădeau duse acasă, după terminarea războiului. La vremea aceea, soldatul rus devenise în România mai stricător și atacator decât este azi ursul.
Ca să abordeze subiectul repatrierii rușilor și să mai și aibă șanse de reușită, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a lansat o invitație liderului de la Kremlin, Nikita Hrușciov, la o partidă de vânătoare. Undeva, în pădurile din Județul Bistrița-Năsăud. Îl știa pe marele rus amator de vânătoare, cum îl știa amator și de lăutarii și muierile care de obicei însoțesc petrecerea adiacentă. Pentru această parte esențială a oricărui dezmăț ca la carte, au fost aduse niște bucățele una și una, chiar de la București. Toate aceste fapte glorioase se întâmplau în luna octombrie a anului 1957.
Vânătoarea a fost un măcel ca la carte, care pe Adrian Năstase și Țiriac i-ar face să-și elibereze balele până la călcâiele lor groase și jegoase. Cocoțat într-un foișor, Hrușciov a împușcat la urși până i-a anchilozat brațul. Animale uriașe și fioroase, numai trofee. Spre seară, au venit la rând grătarele, vinul și muierile. Liderul sovietic se înfrupta din toate, grohăind de plăcere ca un mistreț în călduri.
Dimineața, a luat-o de la capăt, nu înainte de a-l întreba pe Dej ce poate face pentru a-i răsplăti înalta ospitalitate. Și-atunci, șeful statului nostru i-a servit-o. Păi, având în vedere cât de prietene sunt popoarele noastre, poate că staționarea trupelor sovietice nu mai e necesară. N-ar putea fi ele repatriate?
În avionul care-l ducea pe Hrușciov acasă de la memorabilul dezmăț au fost încărcate trofeele de vânătoare și butoaie de vin. Până în 1959, trupele rusești din România au făcut cale întoarsă.
Să-l privim așadar cu alți ochi pe urs. Îi datorăm respect.