Narcis SIRETEANU

Ne cam plângem în acest sezon de urs, care-i stricător şi atacator, dar habar nu avem cât de mult îi datorăm acestui animal. Ursul, probând un înalt patriotism şi un spirit de sacrificiu eroic, ne-a scăpat de trupele militare ruseşti, care nu se mai dădeau duse acasă, după terminarea războiului. La vremea aceea, soldatul rus devenise în România mai stricător şi atacator decât este azi ursul.

Ca să abordeze subiectul repatrierii ruşilor şi să mai şi aibă şanse de reuşită, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a lansat o invitaţie liderului de la Kremlin, Nikita Hruşciov, la o partidă de vânătoare. Undeva, în pădurile din Judeţul Bistriţa-Năsăud. Îl ştia pe marele rus amator de vânătoare, cum îl ştia amator şi de lăutarii şi muierile care de obicei însoţesc petrecerea adiacentă. Pentru această parte esenţială a oricărui dezmăţ ca la carte, au fost aduse nişte bucăţele una şi una, chiar de la Bucureşti. Toate aceste fapte glorioase se întâmplau în luna octombrie a anului 1957.

Vânătoarea a fost un măcel ca la carte, care pe Adrian Năstase şi Ţiriac i-ar face să-şi elibereze balele până la călcâiele lor groase şi jegoase. Cocoţat într-un foişor, Hruşciov a împuşcat la urşi până i-a anchilozat braţul. Animale uriaşe şi fioroase, numai trofee. Spre seară, au venit la rând grătarele, vinul şi muierile. Liderul sovietic se înfrupta din toate, grohăind de plăcere ca un mistreţ în călduri.

Dimineaţa, a luat-o de la capăt, nu înainte de a-l întreba pe Dej ce poate face pentru a-i răsplăti înalta ospitalitate. Şi-atunci, şeful statului nostru i-a servit-o. Păi, având în vedere cât de prietene sunt popoarele noastre, poate că staţionarea trupelor sovietice nu mai e necesară. N-ar putea fi ele repatriate?

În avionul care-l ducea pe Hruşciov acasă de la memorabilul dezmăţ au fost încărcate trofeele de vânătoare şi butoaie de vin. Până în 1959, trupele ruseşti din România au făcut cale întoarsă.

Să-l privim aşadar cu alţi ochi pe urs. Îi datorăm respect.