Lucian AVRAMESCU

Scriam, cu tristețe, recunosc, acum câteva zile despre cărți, scriitori, viața de anonimat sever a unei lumi cândva glorioase. Concluzionam că uneori e mai indicat să dăruiești cuiva un snop de banane, bune de mâncat, decât o carte și eventual să te iscălești pe ele, dând un autograf care devine și el comestibil. Textul meu e următorul și, recitindu-l, constat că n-am ce retracta.

Nimerindu-mă, câteva zile, la târgul de cărți botezat Gaudeamus, am avut vreme să adulmec atmosfera tot mai rarefiată a lumii cărților și a lumii celor care le scriu. Zic rarefiată nu fiindcă sub marea cupolă de fier și sticlă n-ar încăpea, an după an, mai multe cărți și mai mulți scriitori. Ci pentru că în procesul de selecție și distilare pe care-l cunoaște lumea în care trăim, cartea și scriitorul cunosc o ireversibilă dizolvare în neant. Personajele, rămase între ele, nu se știu cu toate că se cunosc, nu se salută cu toate că au lucrat, unii, în același birou și aceeași redacție. Umerii unui confrate căruia i-am publicat o poezie, când era mic și la fel de necunoscut, freacă din greșeală redingota mea și se face, arborând o mină celest răvășită, că nu m-a văzut. La rându-mi evit o coincidență de alee, cotind-o la dreapta, pentru a evita un tăvălug de vorbe care ies din persoana singurului scriitor care n-a scris în viața lui nimic. Cititori, la orele la care am fost eu în Târg, fie prea matinale, fie la închidere, nu se găseau, iar scriitorii, singurii prezumtivi cumpărători, nu dau bani pe cărțile confraților. De curând, cineva mi-a povestit că a primit oferta de a cumpăra biblioteca unui critic. Suma, cerută de un nepot de frate, fiindcă Măcelarul, așa îl porecleam, după deprinderea lui de a analiza cu toporul marochinăria frazei, n-a avut urmași, a coborât până la a o da aproape degeaba. Cumpărătorul, care a cărat acasă un vagon de cărți, a constatat uimit că toate purtau drăgăstoase dedicații și iscălituri cu plecăciune. Criticul n-a cumpărat în viața lui o carte, iar vânzarea postumă a bibliotecii echivala cu o dezgolire de intimități. Toți care sperau într-un comentariu favorabil încercau să îndulcească satârul insului critic, glorios fiindcă n-a lăudat niciodată pe nimeni. Vânzarea de bibliotecă, en gros, s-a petrecut ca o expunere la ginecolog a unei doamne care nu-și arată, din pudoare, șoseta, trăgându-și mereu fustele peste pantofi spre a nu-i fi aproximată anatomia. Biblioteca, pusă în poziție crăcănată, cu toate intimitățile la vedere, pe aparatul care pune picioarele pacientei la distanță, a stricat dispoziția cumpărătorului și mi-a spus că între dorința de a publica o carte de dedicații și sila de a le parcurge, a ales varianta trimiterii în pivniță a întregului material.

M-am gândit, la Gaudeamus, iscălind întâmplarea unor dedicații, dacă versurile mele adunate în cartea ”Să strigi femeia pe numele ei de vers” fac trebuință cuiva – am avut totuși, să nu-l mânii pe Dumnezeu, cumpărători în aceste zile -  și dacă acest târg, ajuns un iarmaroc de vite copertate, n-ar trebui închis definitiv. Spre Ploiești, pe dreapta, când ieși pe guma roților autoturismului tău din metropolă, dai  de o forfotă inimaginabilă. Am avut curiozitatea, odată, să mă zgâiesc la sacoșele în care cumpărătorii îndesau pe lângă portocale și de-ale gurii, târguieli justificate, și obiecte de-o rară și desăvârșită  inutilitate care, coborâte din ambalaje, sunt uitate în casă definitiv. Molozul acesta nu ține de foame, nu astupă necesități estetice și nu trebuie nimănui. În uriașa înghesuială de cumpărători, nimeni nu pare mânat de o trebuință, ci de împlinirea unui ritual.

Cartea mai trebuie cuiva? Când dai o dedicație, cu însuflețiri de peniță, n-ar fi mai bine s-o scrii pe o banană sau un sandvici, comestibile cu scris cu tot?