Tiberiu AVRAM

Timp de mai bine de 23 de ani nu a interesat pe nimeni soarta Casei de Cultură. Oamenii politici s-au preocupat de acest edificiu doar atunci când au avut loc adunări de partid. În rest, nimic. Nu am văzut, vreme de mai bine de 23 de ani, vreun arhitect care să trimită scrisori de protest şi reclamaţii peste tot pe unde se poate faţă de unele activităţi din Casa de Cultură. Nu am văzut vreun oficial care să pară, cel puţin, preocupat de cum îşi duce traiul această instituţie. Cum se finanţează, cum poate fi renovată, cum poate fi transferată la administraţia locală... Nimeni. Nimic.

Însă, de prin luna octombrie a anului trecut, am constatat că impunătoarea clădire din centrul Sucevei a devenit, brusc, cea mai mare problemă a municipiului. Câţiva arhitecţi au făcut demersuri pentru trecerea de urgență a obiectivului pe lista monumentelor istorice de arhitectură. Deci nu orișicum, ci de urgenţă. În alte împrejurări poate aş fi aplaudat acest demers. Dar aici este vorba cel puţin de o ipocrizie fără margini. Toată agitaţia din jurul Casei de Cultură a început după ce au demarat lucrările de amenajare a unui local, în foaierul mare. Localul, „Padrino Lounge” este, în opinia mea, unul extrem de elegant, care face uitat acel hol rece şi total neprimitor. Mai mult, este un pas spre civilizaţie, toate marile edificii culturale din lume având în incinte astfel de localuri, unde poţi servi o cafea, un suc, un pahar de vin chiar, înainte sau după spectacol. Şi atunci, care este problema? Asta mă întreb şi eu.

Patronii localului au obţinut, înainte de demararea lucrărilor, inclusiv aprobare de la Ordinul Arhitecţilor din Suceava. Au obţinut şi autorizaţie de construcţie, deşi, după lege, nu aveau nevoie de aşa ceva, pentru că nu au modificat nimic din structură. Totul a fost în regulă, până s-au demarat lucrările. Atunci au început, primii, vreo doi arhitecţi, membri ai Ordinului Arhitecţilor din Suceava. Brusc, vor ca obiectivul să fie trecut pe lista monumentelor istorice. Timp de mai bine de 23 de ani au tăcut mâlc. Au funcţionat discoteci în acea zonă, au fost scandaluri, a fost şi un incendiu, pornit de la o discotecă. Atunci a fost în regulă. Casa de Cultură putea rămâne aşa. Nici un protestatar. Un cititor de-al nostru scria, pe pagina electronică: „şi când se vindeau chiloţi şi adidaşi şi alte chinezării în foaierul mare al Casei de Cultură, unde era ordinul arhitecţilor?” Chiar aşa, unde?

Casa de Cultură din Suceava a fost proiectată de Nicolae Porumbescu. În 1997 am făcut un material cu Maestrul şi, apoi, am rămas apropiaţi. Când i-am vizitat locuinţa, mi-au trebuit câteva minute să mă dezmeticesc. Apartamentul cu patru camere, situat într-un bloc din cartierul George Enescu, îl transformase într-un adevărat muzeu. A desfiinţat toţi pereţii, păstrând doar câţiva stâlpi de susţinere. Şi asta, pentru că, după cum îmi povestea: „Mi-e groază de închidere. Nu accept închiderea”. Mi-a spus, însă, ce probleme a avut până să ajungă cu apartamentul în acel stadiu. După ce a primit locuinţa şi a stabilit cum să o transforme, s-a apucat de măsurători şi calcule, pentru a vedea dacă nu era afectată rezistenţa blocului (pentru cine nu ştie, Nicolae Porumbescu era o somitate în arhitectură, valoarea sa fiind recunoscută şi extrem de apreciată şi pe plan internaţional). Nu crea nici o problemă structurii de rezistenţă, aşa că a mers cu toate calculele la autorităţi, pentru a obţine autorizaţie de construcţie. A fost refuzat la început, pe motiv că blocul va avea de suferit. De abia după lungi discuţii cu arhitectul care îşi punea parafa pe autorizaţie s-a aprobat modificarea apartamentului. „Şi a fost studentul meu”, îmi spunea, cu mâhnire, Maestrul, despre arhitectul care încerca să-l convingă că se va prăbuşi blocul dacă dărâmă pereţii.

Întâmplător, unul dintre arhitecţii care trimite scrisori peste tot se laudă că a fost studentul Maestrului. O fi acelaşi cu cel din povestioară? Nici nu mai are importanţă... Important este de lămurit de ce s-au trezit toţi acum.