Cristian GHINEA

Sorin Oprescu s-a prezentat ca un independent anti-sistem şi a avut succes. Simplul fapt că acum discutăm aprins dacă Blaga va reuşi să îl ajungă reprezintă un succes pentru Oprescu. Oamenilor le plac personalităţile anti-partid şi exact asta le-a oferit. Este doar un mic semn a ceea ce se va întâmpla în continuare: partidele româneşti trebuie să se schimbe, vor fi forţate de logica electorală.

Nu există democraţie modernă fără partide şi oricât le-ar antipatiza publicul larg, acestea vor exista câtă vreme vom practica democraţia. Problema este că democraţia nu ajuns încă în interiorul partidelor. La aceste alegeri locale, nici un partid românesc nu a mai încercat implicarea publicului în selecţia candidaţilor. Spun ”nici un partid românesc” pentru că există o formaţiune în România care a organizat alegeri preliminare: UDMR. Viaţa internă a UDMR reprezintă un mister pentru majoritatea românească şi este păcat, pentru că am avea ceva de învăţat.

În afară de formaţiunea maghiară, organizaţiile de partid au controlat strict selecţia. Mircea Geoană şi-a mai arătat o dată indecizia lăsând ca din conflictul Oprescu – Vanghelie să rezulte un candidat PSD pe locul patru în sondaje şi un independent ex-PSD favorit în aceleaşi sondaje. La PNL, mâna de fier cu care Orban controlează organizaţia de Bucureşti a dus la desemnarea sa drept candidat. Doar că Orban e bun la intrigărie politică, nu şi la cules voturi. PDL a mers pe mâna lui Vasile Blaga, un om de administraţie fără apel la publicul larg. Explicaţia dată de presă cum că auto-victimizarea lui Oprescu l-a ridicat în sondaje nu este plauzibilă. Nu arată decât tendinţa jurnaliştilor de a se uita spre propriul buric şi a descoperi acolo centrul universului: dacă noi am scris despre scandalul Oprescu, atunci de aceea e popular. Nu avem însă nici o cercetare care să ateste această opinie, iar ea sfidează logica elementară: publicul ar da buzna să voteze un tip care nu a fost capabil nici să strângă legal semnăturile necesare. Cum spuneam mai sus, ipoteza mea este că acest curent pro-Oprescu e doar un simptom al unei stări mai generale: simpatia faţă de candidaţii anti sau non-partid. Traiectoria anterioară a lui Oprescu sprijină această ipoteză. La precedentele încercări, s-a descurcat bine pentru un candidat PSD în Bucureşti, a fost de două ori foarte aproape să ajungă primar. Oprescu e un tip popular, dar câtă vreme votul politic funcţiona împotriva sa, partidul îl trăgea în jos. Cum altfel am putea explica eşecul său în faţa lui Viorel Lis, una dintre multele nulităţi secretate de partidele româneşti în viaţa publică, cu singurul ”merit” de a fi dat case de la stat pentru ziariştii din presa centrală. Acum, când s-a desprins de partid, Oprescu a devenit votabil pentru electoratul bucureştean. Cu atât mai mult cu cât partidele îi opun secretari de organizaţie mai degrabă decât oameni politici adevăraţi. Dacă nu se va mai da în stambă în aceste câteva zile (autostrăzi suspendate, limbaj colorat şi alte prostii care te fac să te întrebi cum o fi ajuns omul ăsta chirurg) s-ar putea să producă marea surpriză a acestor alegeri.

Altfel, cazul Oprescu e doar un început. Partidele româneşti ar trebui să pregătească strategii pentru a profita de curentul popular, în loc să se pună împotriva lui. Alegerile interne organizate de PSD în 2004 au fost o idee bună, dar aplicată prost şi neonest. Dacă tot vrea să schimbe partidul, Geoană ar trebui să-i demonstreze lui Adrian Nădtase că e în stare să organizeze astfel de alegeri fără să le fraudeze.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce arată succesul lui Sorin Oprescu?.

Comentarii