“Degeaba ai talent, dacă nu-l pui în practică şi dacă nu exersezi constant”

Suceveanul Gabriel Silviu Amurăriţei a avut mai multe preocupări către care şi-a canalizat energiile pe parcursul vieţii.

Aşa cum mărturiseşte acum, în pragul vârstei de 50 de ani, şi-ar fi dorit să nu le fi împărţit în energii consumate în practicarea unei profesii şi energii dedicate unei pasiuni, ci ar fi vrut ca pasiunea să coincidă cu profesia.

N-a fost să fie aşa, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aibă mereu câte un hobby şi să-şi exerseze capacităţile pe paliere extrem de diverse, de la inovare tehnică la jocul de tenis şi delta-planorism, şi de la paranormal la pictură.

Un autodidact

De circa şapte ani preocuparea sa constată este pictura. Nu cu scopul de a se remarca public (pentru că este foarte discret), ci pentru a se încredinţa că poate să performeze ca autodidact şi în acest domeniu.

Privind în urmă, recunoaşte că avea înclinaţii artistice încă din copilărie.

A fost elev al Şcolii Generale Nr. 2 din Suceava (şcoală generală de muzică şi arte plastice, care a constituit nucleul actualului Colegiu de Artă “Ciprian Porumbescu”), unde a avut-o ca profesoară de desen pe artista plastică Veronica Gridinoc.

Caietele sale, indiferent de obiectul de studiu căruia îi erau dedicate, erau pline de schiţe în creion cu maşini, tancuri şi avioane.

Un semn al atracţiei pentru tehnică, motiv pentru care a urmat apoi cursurile Liceului Industrial Nr. 2. Viaţa a avut însă un traseu sinuos, Gabriel Silviu Amurăriţei nu a mai terminat nici TCM-ul început la Iaşi şi a abandonat, ulterior, şi studiile de drept.

A lucrat în proiectare la o mare întreprindere suceveană, iar în prezent activează în domeniul publicitar.

Atent la linie, culoare, compoziţie şi la detalii

Până acum şapte ani, în pictură se manifesta sporadic. Genurile sale predilecte sunt natura statică şi peisajul.

A încercat să facă reproduceri (după Tonitza), dar îi place să-şi construiască singur cadrul naturilor statice alegând şi aşezând alături diverse obiecte şi fiind atent, în redarea lor plastică, atât la linie, culoare, compoziţie, cât şi la detalii.

Dintre marii pictori ai lumii îi plac în mod deosebit Rembrandt, Van Gogh, Monet şi Manet, apreciază paleta coloristică şi maniera expresivă a românilor Grigorescu şi Andreescu, iar dintre pictorii locali îi preţuieşte cu precădere pe Ileana Bardă, Mircea Hrişcă şi Tiberiu Moruz.

Dacă pentru peisaje caută locuri pe care le fixează în imagini fotografice pe care le transpune apoi pictural pe pânză sau pe carton, pentru naturile statice realizează aranjamente cu obiecte din materiale care captează lumina într-un mod aparte, obiecte din metal, sticlă sau porţelan.

„Trebuie să le elimini pe celelalte, să te aşezi şi să te linişteşti ca să poţi picta”

"Nu este suficient să priveşti superficial culorile din jurul tău - spune Gabriel Silviu Amurăriţei - ci trebuie să le priveşti cu atenţie, să exersezi observarea lor. Exersând mereu, puterea de observaţie creşte, se creează noi simţuri şi, cu trecerea anilor, vezi din ce în ce mai mult”.

Gabriel Silviu Amurăriţei consideră că “trebuie să fii matur ca să poţi face ceva remarcabil”.

“Când eram mai tânăr - spune el - eram mai agitat, energiile se îndreptau către alte lucruri, iar pictura nu-şi afla locul. Trebuie să le elimini pe celelalte, să te aşezi şi să te linişteşti ca să poţi picta”.

A avut din totdeauna simţul proporţiilor, al echilibrului, dar, aşa cum recunoaşte acum privind retrospectiv, “nu pictam grozav, nu făceam lucrări elaborate”.

A simţit că lucrurile s-au copt, că s-a maturizat şi că poate să performeze în pictură, dacă lucrează metodic şi aplicat.

“Degeaba ai talent - spune el - dacă nu-l pui în practică şi dacă nu exersezi constant!”.

“Pentru a picta mai bine, trebuie să vezi foarte multă pictură”

“Câteodată - mărturiseşte Gabriel Silviu Amurăriţei - găsesc uşor culorile pentru redarea realităţii, alteori le nimeresc mai greu. Nu eşti acelaşi om în fiecare zi şi nu vezi zilnic culorile la fel. Există oscilaţii în percepţie şi mi s-a-ntâmplat să revin asupra unor lucrări, pentru că vedeam altfel culorile”.

Mi-a spus că în anii de juneţe, când manifesta interes pentru pian, a rămas surprins atunci când, întrebând de cineva cum să facă pentru a cânta mai bine, acesta l-a sfătuit să...asculte foarte multă muzică. Nu să cânte, ci mai întâi să asculte.

A făcut un paralelism şi a concluzionat că “pentru a picta mai bine, trebuie să vezi foarte multă pictură”.

Şi-a alcătuit chiar o “arhivă cromatică” pe calculator cu diverse nuanţe de culori din lucrările altor artişti, nuanţe pe care încearcă să le reproducă în tablourile sale.

Şi pictează constant la şevaletul instalat în camera sa, lângă fereastră, dar nu mai mult de două ore pe zi.

Un intim univers vizual

Cu fundaluri preponderent întunecate, care reliefează mai pronunţat conturul obiectelor care-şi evidenţiază volumul prin diverse gradaţii de culoare şi luminozitate, tablourile lui Gabriel Silviu Amurăriţei te invită să pătrunzi înlăuntrul lor, într-un univers vizual cu materii palpabile.

Simţi cu privirea netezimea rece a porţelanului, curburile armonioase şi muchiile polizate ale sticlei, transparenţa cristalului sau opacitatea metalică, lucitoare, a alamei şi a argintului.

Vaze de sticlă şi porţelan, ceasuri de masă “încoronate” cu sonerii-cinel sau ceasornice de buzunar cu capace decorate cu ornamente gravate, ochelari cu lentile în care parcă a rămas captivă lumina sau tuburi cu culori de ulei deformate de presiunea mânii, toate se circumscriu unui intim univers vizual.

Intim, pentru că sunt obiectele din atelierul pictorului, unele dintre ele, aşa cum este ceasul de buzunar al bunicului de la Sasca Mică (pe care l-a moştenit împreună cu un tablou, un peisaj nocturn semnat C. Rakyeru), cu încărcătură sentimentală.

Multe din lucrările sale, oferite în dar prietenilor, sau achiziţionate din galeriile sucevene, se află acum în diverse colecţii particulare.