Fluxul memoriei

Suceava anilor 1964-1968, într-o liberalizare subţire şi trecătoare a comunismului. Partidul comunist a încercat o mică de tot reformă semicapitalistă în comerţ, mai bine zis în cârciumi. Unele dintre ele au fost date unor aşa-zişi „mandatari”. Aceştia închiriau de la stat unele localuri şi se descurcau ca în capitalism, plătind un impozit anual. Dar Ceauşescu a considerat că mandatarii se îmbogăţesc, ceea ce era în parte adevărat. Să-l evoc, însă, pe unul dintre mandatari, care avea un talent înnăscut de om al cârciumii. L-am cunoscut la braseria „Union” de la blocul turn din centru, proiectată, împreună cu cofetăria de la nivelul următor de celebrul arhitect Nicolae Porumbescu. Cele două localuri comunicau printr-o frumoasă scară în spirală. Braseria era tipic pariziană, aş zice. Un bar gen „botul calului” din lemn masiv, lăcuit, cu masa de deasupra din marmură şi având scaune înalte pentru baruri. Rafturile erau pline de tot felul de băuturi spirtoase româneşti şi străine. Nu se servea bere şi vin, în afară de un sortiment de vermut preparat special, numit „Feroviar”, şi băut cu paiul. Romul şi coniacul se serveau cu felii de lămâie cu zahăr. Un magnetofon difuza muzică uşoară, în general italiană. Cel mai cunoscut cântăreţ atunci era Remo Germani, cu o melodie de mare succes, care începea cu versul „La ragazza del mio cuore si”. Muzica era excepţională, alături de alte melodii, preluate puţin mai târziu şi de Dan Spătaru, care parcă cânta cu mai mare har. Remo Germani a venit şi la Suceava şi a concertat în două seri la fostul Teatru de Vară. Barmanul celebru de la braserie era domnul Mărgineanu, un bărbat între două vârste, simpatic, cu părul grizonat, mereu cu zâmbetul pe buze. Avea mulţi dinţi de aur, care sclipeau când râdea, fiindcă-i cunoştea pe aproape toţi clienţii. Domnul Mărgineanu putea juca cu succes în barul lui Nick din filmul „Casablanca”, o capodoperă a cinematografiei americane. Prin 1968 domnul Mărgineanu a preluat ca mandatar o „bombă” din Burdujeni, transformând-o într-un local deosebit. Dar nu a durat mult şi cârciuma a revenit din nou „bombă” pentru beţivii cronici. Domnul Mărgineanu, care a părăsit demult această lume, a fost în postul lui un om emblematic pentru Suceava acelor ani de înşelător liberalism. Braseria „Union” a fost şi ea câţiva ani un simbol al civilizaţiei orăşeneşti, care va dispărea odată cu venirea ţăranilor.
Aceştia au început să părăsească satele imediat după colectivizare. Nu mai veneau copii la şcolile din oraş, ci tineri între 18 şi 35 de ani, dar şi mulţi trecuţi de 40 şi 50 de ani. S-au făcut constructori, tinichigii, electricieni, fierari-betonişti etc. Ţăranul român a avut şi are o fantastică putere de supravieţuire. A trecut prin toate urgisirile istoriei, a făcut toate războaiele, i-a fost furată de statul comunist la colectivizare aproape toată averea lui, dar s-a răzbunat, cum am mai spus, construind socialismul, cu fabricile şi uzinele lui, devenite astăzi supermagazine.
Comuniştii din fruntea statului, a judeţelor şi a tuturor localităţilor au trecut la construirea blocurilor de locuinţe din oraşe (şi în ultimii ani chiar şi în unele sate, în perioada când Ceauşescu voia să le transforme şi pe acestea în oraşe, cum de altfel s-a întâmplat şi în Occident), amenajând la parterul unora binecunoscutele „Alimentare” cu autoservire. Vă mai amintiţi de ele? Pe strada Ana Ipătescu, în blocul de lângă clădirea „Dom Polski”, lângă Casa de Cultură (cu denumirea unuia dintre primii directori, Weber), în Areni şi sus pe Mărăşeşti, apoi la blocul-turn de lângă Tipografie, la magazinul „Bucovina”, pe „George Enescu” ş.a. Unele, cu interiorul modificat şi modernizat, funcţionează şi astăzi. Între 1965-1975 erau în general bine aprovizionate, chiar cu unele produse din import. Apoi a venit perioada tristă şi sumbră, accentuată după 1980, când rafturile dacă nu erau goale, aveau doar borcane cu fel de fel de murături şi alte câteva produse. Făina, uleiul, zahărul erau raţionalizate, cum s-a întâmplat după război, şi asta doar cu pâinea, până prin 1960. Mai primeau aceste alimentare, rareori, şi unt, lapte, brânză, dar cozile durau zi şi noapte. A fost cea mai umilitoare perioadă pentru poporul român. Un om ultramărginit, având în subordine o armată de activişti de partid şi de stat a vrut să plătească în avans circa 13 miliarde de dolari, pe care nu-i cerea nimeni în grabă. Ideea lui pur şi simplu era dincolo de bine şi de rău, aceea de a deveni un fel de bancă mondială. Polonia avea atunci circa 30-40 de miliarde de dolari datorie şi după 1990 i-au fost iertate circa 15 miliarde. Fosta Iugoslavie avea peste 20 de miliarde de dolari datorie externă, şi totul a rămas neplătit până acum, după războiul civil de după 1990. Bancherii străini şi-au recuperat de mult banii din dobânzi. Până la urmă va plăti probabil Serbia, un stat bombardat cu cruzime de americani fără nici un motiv. Americanii n-au învăţat nimic de la mujahedinii din Afganistan, pe care i-au înarmat şi care luptau împotriva Armatei Roşii şi apoi au pregătit atentatele din 11 septembrie 2001. Ei au vrut încă un stat musulman în Balcani, în provincia sârbească Kosovo.