Lucian AVRAMESCU

E o iarnă cu mulţi morţi. Ger, boli, foame, bătrâneţe. Bătrânii, ştiam eu din satul meu, mor mai ales spre primăvară, după ce iarna i-a secat de ultimele resurse de vitalitate. Prin februarie, martie, aprilie, într-un an clopotele celor două biserici din Sângeru au bătut non-stop a mort. Un dangăt rar şi lung, ca un bocet metalic risipit în cer. Un chefliu, client nedezlipit al birturilor, poreclit Palmieru’ fiindcă e cel mai lung cetăţean de pe toată valea asta, a propus popei să investească într-un sistem automat de tras clopotele. Apeşi pe un buton acasă, părinte, şi clopotele intră în funcţiune automat. Ieşi mai ieftin şi matale şi enoriaşii care plătesc la greu clopotarii. Merge? N-a mers. Biserica are regulile ei de modernizare. Ba parohul s-a şi supărat pe bietul Palmieru’, considerat beat, ceea ce nici nu era departe de adevăr. Dar câte invenţii n-au plecat de la idei trăznite, răsărite la chef?
În ţară se moare de gripă porcină. Nu ştiu ultima statistică, dar erau la un moment dat vreo cinci mii de bolnavi luaţi în evidenţă şi vreo 50 de morţi. Informaţia încape în toate emisiunile de ştiri, iar ultimii doi miniştri de Sănătate (de ce s-o fi chemând aşa ministerul, când el se ocupă mai mult de molime şi decese?) s-au lăsat pozaţi cu injecţia vaccinului antigripal în braţ. Se mai moare şi pe şosele din motive de gropi şi alunecuş. Limuzinele o iau razna prin stâlpi, pe câmp sau se duc de-a rostogolul în hăurile munţilor. De fiecare dată apare un poliţist grav cu o lectură stereotipă din care înţelegem că mortul sau morţii sunt vinovaţi că n-au adecvat mersul la şosea. N-am auzit până acum explicaţia că responsabilii cu sănătatea drumurilor nu le-au adaptat pe acestea la eventualitatea de a suporta deplasarea pe ele a automobilelor.
O altă categorie de morţi, plânsă puţin sau deloc, este cea, din ce în ce mai frecventă, a câinilor democraţiei. Mor pe rupte ziare de provincie sau centrale, unele televiziuni abia îşi trag sufletul, ca şi multe radiouri picnite de sindromul depresiv al destrămării. Unii spun că e în moarte financiară trustul lui Sorin Ovidiu Vântu. Că ultimele ziare care şi-au anunţat întreruperea apariţiei ar depinde direct sau indirect de acest patron. E vorba de Cotidianul, de Gardianul, de Ziua, ziare cu personalitate şi cu destule personalităţi. Unii au încercat să speculeze, poate cu îndreptăţire, moartea acestor publicaţii ca pe evenimente puse la cale de duşmani. Adică ziarul condus de Nistorescu n-a murit, ci a fost omorât. La fel ziarul în care iscălea zilnic Roşca Stănescu şi ziarul condus de Racoviceanu. Acesta din urmă, Gardianul, a publicat în ediţia sa electronică filmuleţul de la Ploieşti în care preşedintele îi aplică un dos de palmă puştiului ăla care ”poate o fi înjurat, poate o fi vorbit urât” şi care mai apoi n-a mai înjurat, n-a mai vorbit urât, n-a mai existat decât în forma unui plâns prezidenţial în direct adresat nemilosului şi nemernicului de Patriciu care, înţeleg, el l-a pocnit pe copil şi a înlocuit, prin tehnici extraterestre, mâna sa cu mâna prezidentului. Mă rog, fleacuri. Important e că ”i-am ciuruit”. Speculaţii pot fi multe.
Povestea tragică este alta. Presa, o bună parte din ea, este în colaps. Publicitatea s-a subţiat ca şi suflul economic al ţării, iar publicitatea gospodărită de ministere e distribuită cui trebuie şi cui merită. Sigur, fiecare firmă care se ocupă de presă e una comercială. Mai sunt câteva de stat, puţine, cu buget asigurat. Ceilalaţi să se descurce pe regulile câinoase ale capitalismului. Da, dar presa e mai mult decât un ambalaj de cârnaţi. Presa e aşa-zisul câine de pază al democraţiei. Are cineva interesul să sucombe cei care, numiţi şi argaţi ai opiniei publice de Tudor Arghezi, ţin în şah politicienii corupţi şi avertizează poporul, cu sorţi de a fi crezuţi sau fără acest noroc, când poporul este tras pe sfoară? Sigur că sunt destui care au acest interes. Amuţirea presei, pe cale să se petreacă, va fi o nouă izbândă în vrednica şi luminoasa modernizare a României la care asistăm.