Fluxul memoriei

Am cunoscut mulţi ani în Suceava un om deosebit. Cine a citit „Hagi Tudose” de Delavrancea sau „Neguţătorul din Veneţia” de Shakespeare ştie că e vorba de un avar, adică de un zgârcit la superlativ. Regretatul fost coleg al meu de pe timpuri, M. N., era tipul perfect al zgârcitului bogat. Despre zgârciţi avem multe expresii populare, excepţionale prin profunda lor analiză psihologică. Lui, totuşi, nu i se puteau aplica expresiile populare, decât în final. Învăţător de meserie, a căutat prin anii 1960 la Cernăuţi nişte acte care să dovedească că a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, care dădea titlul de profesor. Cu acest titlu a fost inspector şcolar, director de şcoală la Burdujeni, apoi a ajuns la puşcărie pentru nu ştiu cât timp. Autorităţile de atunci investigaseră mai profund şi descoperiseră că nu frecventase în totalitate cursurile acelui institut. A plătit şi diferenţa de salariu primită în plus. La noi, la Grupul Şcolar Profesional şi Tehnic (actual Colegiul „Samoil Isopescu”), a ajuns direct de la puşcărie. De la început l-am apelat cu „Moşu N.”, deşi nu trecuse decât puţin peste 50 de ani. Nu-l deranja acest apelativ. Era pedagog şi el, în rând cu noi, cei mai tineri. Am discutat multe împreună, în afară de situaţia lui anterioară. Era de o inteligenţă deosebită, cald, atent, cu vorbe blânde pentru toţi. De fapt el era adevăratul pedagog al şcolii.
Ei bine, în acei ani, după 1965, Moşu N. era enorm de bogat pentru acele timpuri. Era un bancher în comunism. Nu a furat nici un ban, nu a câştigat la Loto, nu-mi explic de unde atâţia bani, majoritatea ţinuţi acasă, în apartamentul lui. Există o singură explicaţie, sau două: întâi că era de o zgârcenie totală, apoi că era un fel de geniu al finanţelor, asemenea atâtor bancheri din capitalism. Avea un talent şi o voinţă fantastică de a face economii. De la masa de prânz, pe care el o plătea totuşi, îşi punea în pungă şi merinde pentru cea de seară, când nu era de serviciu. Eu am mâncat tot timpul fără să plătesc, trebuie să recunosc. Salariul era mic şi munca noastră era grea. Pe atunci era o disciplină strictă, ţinută de pedagogi. Mă gândeam uneori că Moşu N. ar fi fost un ministru de finanţe formidabil. Scotea bani din piatră seacă. Numai că atunci şi Ceauşescu era zgârcit.
Moşu N. folosea vechiul sistem al bancherilor: dobânda sau camăta. În comunism era considerată infracţiune, şi el a avut multe necazuri cu unii rău-platnici. Amâna restituirea împrumutului oricât, dar dobânda nu. Avea un carnet cu numele celor pe care-i credita. Ca să nu aibă mari necazuri îi credita şi pe miliţieni şi pe unii procurori sau judecători. Până la 100 de lei de atunci împrumuta fără dobândă. Am fost, cred, de două ori la el acasă să-mi împrumute câte 25 de lei. Semnam în carneţel. Mă lăsa în bucătărie, spunând să-l aştept.
Odată am trecut de prima cameră şi l-am văzut pe Hagi Tudose: domnul N. deschisese o cutie mare metalică, plină cu bani. Nu-mi amintesc dacă m-a văzut, fiindcă m-am retras. Mai târziu i-am vizitat toate camerele. Cutiile de fier erau puse în locurile lor invizibile. Un morman de cărţi era în mijlocul unei camere, din lipsa unor rafturi. „N-am cu ce cumpăra o bibliotecă, stau bine şi aşa”, mi-a spus el. „Ei, cum nu aveţi cu ce?”, l-am întrebat eu, „sunteţi bogat”. „Lasă, dragă, povestea cu bogăţia, uite la pijamaua mea! Am şi eu câţiva bani pe care-i mai împrumut unor nevoiaşi”. Şi-i împrumuta şi pe nevoiaşi, dar tot cu dobândă. Patul lui avea totul cârpit. Lucrurile erau curate, dar cârpite. Pijamalele erau o bijuterie a cârpitului. Aveau sute de petice. Ele, pijamalele, simbolizau zgârcenia lui extremă. Pe stradă umbla îmbrăcat decent.
Era un intelectual autentic, un cititor laborios, cred că unul dintre cei mai constanţi ai bibliotecii publice. Când începea un scriitor, citea totul. Sadoveanu, Preda, Balzac, Dostoievski etc. Pregătea o monografie a satului natal. A donat totuşi bibliotecii numerele 1-12 ale revistei „Ţara Fagilor” a dascălului Constantin Milici din Comăneşti. Avea şi el câteva articole din tinereţe. În unul era foarte dur împotriva maghiarilor, prin 1936, când menţiona că „noi am mai fost în opinci la Budapesta, în 1919”. Am glumit cu el pe această temă.
În ultimii ani ai vieţii a continuat activitatea de bancher, dar mai mult ajutându-şi rudele. Nu s-a căsătorit pentru a evita cheltuieli inutile, a recunoscut el cu sinceritate. A vizitat pe banii lui URSS şi China. A vizitat şi mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea, dar fără să cheltuiască un leu. A pornit pe jos, din primărie în primărie, solicitând ajutor, pe care l-a primit. A urcat cu maşini şi pe jos Transfăgărăşanul, a ajuns la Ţebea şi s-a întors, fără să cheltuiască un ban. Mi-a confirmat totul cu gura lui, fără să se laude, sau să încerce să iasă în evidenţă.
Domnul M. N., fie-i ţărâna uşoară, ar fi fost egalul cel puţin al celebrului ministru Colbert, care i-a „asanat” finanţele terminate ale lui Ludovic al XIV-lea, într-un post asemănător din România, mai ales cea de azi.