Mircea Radu IACOBAN

O „repede ochire”  prin presa basarabeană arată noi și îndreptățite îngrijorări, dar nu și alarma panicată pe care Rusia lui Putin se străduiește s-o iradieze și s-o mențină trează în spațiul interriveran Prut-Nistru. Nu mă îndoiesc că fiecare cetățean al Republicii Moldova încearcă să-și imagineze ce va fi dacă – acest „dacă” incluzând două categorii  de primejdii aproape identice prin consecințe: invadarea directă a Basarabiei, sau re-ocuparea ei indirectă prin acțiuni protestatare destabilizatoare culminând cu o lovitură de stat orchestrată de Moscova și instrumentată de rusofilii basarabeni. Deocamdată, prima ipoteză rămâne pur teoretică – barem până la încheierea „operațiunii  speciale” din Ucraina, ori până la trecerea Transnistriei sub deplină oblăduire rusească – însă cea de a doua pare a se înfiripa tot mai viguros, din totdeauna nutrită de Kremlin și slujită mai ales de vechea gardă a adepților lui Voronin și Dodon. În vreme ce gazetele rusofone continuă mai mult sau mai  puțin fățiș lucrarea destabilizatoare, cele de limbă română nu se sfiesc să riposteze argumentat – pe un ton poate prea civilizat și îngăduitor față de torentul imund al reproșurilor și invectivelor cu care este gratulată Republica Moldova, învinuită inclusiv de… genocidul transnistrenilor (!). Și-i lesne de observat că-i exact limbajul cu care au operat rușii când voiau să justifice invadarea Ucrainei! Kievul, zice-se, patrona genocidul din Donețk-Lugansk, Chișinăul pe cel de la Tiraspol, așa că „aleșii poporului” din Transnistria cer Dumei  de Stat protecția Moscovei. Protecție, în limbaj putinist, însemnând, desigur, „operațiuni speciale” cu tancul. „Rezoluția de la Tiraspol” (28 februarie) a fost destul de comentată la noi, de regulă la  modul jurnalistic, fără analizarea punct cu  punct a  revendicărilor și, mai ales, fără înfățișarea ripostei Chișinăului la fiecare dintre aberantele acuze. O face rezumativ „Ziarul de gardă”, una dintre cele mai serioase și mai informate publicații moldave (nr. 8/2024), la care adăugăm observațiile noastre – și începem cu o întrebare de bun simț: câtă vreme populația rusă din Transnistria (31%) este aproximativ egală cu aceea ucraineană (29%), persecuția genocidară (!) nu s-ar  cuveni denunțată în aceeași  măsură și de către Kiev? N-ar trebui să-și apere cetățenii împotriva aceluiași tratament discriminatoriu? Presiunile economice invocate în Rezoluție afectează doar pe ruși, nu și pe ucraineni? Nu și pe cei 31,99% considerați „moldoveni” și nu români? Tiraspolenii  adresează  un  apel și Comitetului  internațional al  Crucii Roșii, cerând ajutor pentru „asigurarea drepturilor, intereselor și libertăților inalienabile sociale și umanitare ale tuturor locuitorilor din Transnistria” – ceea ce ar presupune, de pildă,  că rușii din teritoriu n-ar avea acces egal la sistemul sanitar (doar de asta este sesizată Crucea Roșie), ceea ce-i absolut aberant și de necomentat. Ca să nu mai  vorbim despre faptul că, în Transnistria, taman românii sunt tratați ca populație „de mâna a doua”! O altă doleanță încheiată cu cerere de ajutor moscovit se adresează Secretarul general ONU, chemat să asigure „luarea în considerare a drepturilor inalienabile ale poporului  transnistrean garantate de normele internaționale.” Care norme internaționale garantează „drepturile inalienabile” (!!) ale nistrenilor? Și culmea culmilor, înainte de a te adresa ONU, să ceri  protecție taman statului care, invadând Ucraina, a încălcat flagrant cele mai elementare principii ale dreptului internațional! Iar revendicarea aparține unei entități care nu este membră ONU, nici a unei organizații legale internaționale, nu-i recunoscută de nici un stat  în lume, iar Rusia a recunoscut Republica Moldova ca stat integru, cu Transnistria între granițele sale! Unul dintre punctele Rezoluției s-ar cuveni, însă,  luat în seamă: „Adresarea la OSCE cu un apel privind influențarea conducerii Moldovei în vederea revenirii la un dialog adecvat în cadrul procesului de negocieri internaționale și asigurării condițiilor unei soluționări civilizate a conflictului.” Rezon! OSCE ar avea astfel prilejul  să-și reamintească faptul că Rusia s-a angajat în fața Adunării generale a OSCE (1994) să-și retragă armata și imensele depozite de armament staționate ilegal în regiunea transnistreană. N-a făcut-o nici până acum și nu dă semne că ar intenționa s-o facă vreodată! De fapt, în intenția inițială, Rezoluția tiraspoleană își propunea mult mai mult: pur și simplu să solicite înglobarea Transnistriei în Rusia. Față de draftul dintâi, a rămas în „coadă de pește”. Cu o zi înaintea detonării bombei cu aderarea Transnistriei la Rusia, Krasnoselski, „președintele” de la Tiraspol, a primit vizita lui Cristopher Smith, oficial al Departamentul de Stat american. Să nu fie nici  o  legătură cu ulterioara „emasculare” a documentului pregătit de Tiraspol?  Argumentele părților nu-s cunoscute. Se știe doar că n-au fost de natură politică, ci economică.

 Cam așa, din moși-strămoși, s-a scris și se scrie istoria.