Mircea Radu IACOBAN

Hemingway spunea că „pensia este cel mai  urât cuvânt din limbă!” A născocit-o von Bismarck în 1881, dar termenul provine din rusă (pensija). Mai exista și un al doilea sistem, numit Beveridge, care prevedea o contribuție egală a statului pentru  oricare dintre cetățenii ce depășeau  anumită vârstă. Până la urmă, s-a ajuns la contaminarea reciprocă a sistemelor, valabilă și azi nu numai  în România. Radio France International, într-un comentariu dedicat pensiilor din țara noastră, titra: „România a rămas în domeniul pensiilor ca pe vremea lui  Bismarck.” Ceea ce n-ar fi chiar rău de tot, fiindcă  în sistemul imaginat  de cancelarul Prusiei nu existau „speciali” și calculul final al  pensiei se făcea  prin una dintre cele mai  simple operațiuni matematice – împărțirea. Atâta ai contribuit în intervalul cutare, atâta ai  de primit. Era vorba, desigur, de  procentaje și de un prag de timp efectiv lucrat, dar, în esență, se respecta la literă principiul „ai contribuit lunar de-a lungul întregii vieți active cu un sfert din leafă, adunăm, împărțim și rezultă cât ai  de primit.” La noi, azi, circulă în bună voie absurdități de calibrul „pensie minimă” ori „pensie maximă” – amândouă inexistente într-un sistem întemeiat  pe contributivitate. Iar calcularea cuantumului se face prin îndelungă scărpinare cu mâna dreaptă la urechea stângă, menită doar să fugărească puricele prin toată freza. O spunea și Const. Tănase, într-un mult aplaudat  cuplet din perioada interbelică – numai că se referea la presupusul „meșteșug de tâmpenie” al birocrației, formularisticii și arhi-contabilizării devenită scop în sine. Zicea că se scade, se adună, se trage linie, se scot absențele, se pun orele suplimentare, se pune zero la-nceput, se ridică restul la pătrat, se extrag rădăcinile la fel de pătrate ș.m.a., după care se aplică cotele cuvenite, adăugându-se „Taxele pentru colivă / Cinci la sută pentru dric / Pe urmă nu mai scazi nimic / Și din totalul rezultat / Verși  două treimi  la stat.” Toate operațiunile invocate fiind menite, de fapt, să desemneze o realitate contabilă necesară, hazoasă doar dacă-l lași  pe Tănase s-o „bagiucurească”. La noi, acum, au un țel taman opus: să conducă la gonflarea artificială și imorală a cifrei rezultate din realitatea contribuției individului, care, de multe ori, a ajuns să fie reprezentată aproape insignifiant în cuantumul total al pensiei!  Se iau în calcul și se adună sporuri inventate, unele de-a dreptul ridicole, premii, diurne, îndemnizații și alte alea, care n-au existat aproape în totalitatea timpului în care statul a reținut contribuția tânărului pensionar. (Apropo: George Burns spunea că „pensionarea la 65 de ani este ridicolă, la 65 de ani încă mai  aveam coșuri!”) Culmea este că fabuloasele pensii speciale românești există de fapt, dar nu  și de drept: Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii stabilește (cap. IV, art. 40) următoarele categoriile de pensii: 1 – pensia pentru limită de vârstă, 2 – pensia anticipată, 3 – pensia anticipată parțială, 3 – pensia de invaliditate, 4 – pensia de urmaș. Nicio vorbă despre vreo pensie „specială”! De altfel, chiar utilizarea cuvântului „special” este cel puțin suspectă în orice democrație care se respectă. Aceeași Lege nr. 19 stabilește (art. 2 litera B) un principiu esențial: cel al „egalității care asigură tuturor participanților la sistemul  public, contribuabili și beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ce privește drepturile și  obligațiile prevăzute de lege,” Virusul infiltrat odată cu folosirea adjectiv/adverbului „special” afectează iremediabil ideea de egalitate și nediscriminare: n-ai cum fi egalul unui… special!

 Avem în momentul de față peste 185.000 de beneficiari ai pensiilor speciale, unii încasând lunar echivalentul a 100 de pensii mărunte! În martie anul acesta, pensia medie a unui fost procuror era de 21.509 lei. Sumă din care statul, adică eu, tu, și ceilalți, asigură 20.200 lei, contributivitatea pensionarului rezumându-se, prin enormitatea disproporției, la un biet mizilic! Dar există și  pensii speciale de peste 70.000! Și, de fapt, vedem că nu se schimbă mai nimic: pensiile nerușinate se țin mai bine decât pensionarii! Iar în toiul protestelor decise și ferme (Ciolacu despre reforma pensiilor și „ciuma pensiilor speciale”: „Ori trece legea, ori plec acasă!”), a  contestărilor și avertizărilor Uniunii Europene, Parlamentul  nostru  ce face? Să vezi și să nu crezi!: Comisia juridică a luat în dezbatere acordarea încă unui calup de pensii  speciale, de astă dată cadorisite magistraților asistenți și personalului de specialitate asimilat acestora! Domnilor, sunteți  normali? Nu-mi stă-n  fire, dar tare m-aș bucura ca, din pricina „ciumei pensiilor speciale”, să pierdeți alegerile! O meritați cu vârf și-ndesat!