Mircea Radu IACOBAN

Mâine jucăm în Andorra. Vremurile în care o echipă românească câștiga Cupa Campionilor Europeni și Naționala învingea Anglia la ea acasă parcă-s desprinse dintr-o poveste de pe alte tărâmuri: a fost odată ca niciodată. În materie de fotbal (și nu numai) biet român săracuˊdă-napoi ca racul, nu doar în ceea ce privește performanța propriu-zisă, ci, grav de tot, și cu moralul, încrederea, pretențiile, mentalitățile, onoarea chiar. Nu mai suntem de mult ceea ce am fost, dar nici chiar așa! Citesc cu nespusă uimire în „Gazeta sporturilor” rătăcirile lui Dan Petrescu, antrenorul echipei campioane, care avertizează cu toată seriozitatea Naționala apropo de meciul cu mâine. Să citești și să nu crezi: „vom avea un meci infernal cu Andorra, totul acolo fiindu-ne ne-potrivnic: deplasarea, vremea, altitudinea, valoarea adversarului.” Auziți, „valoarea adversarului!” Și-i vorba despre Andorra! După Petrescu, „echipa (Andorrei, n.m.) are pretenții europene, de ce nu la titlu” (mai mult ca sigur, supralicitând valoarea fotbaliștilor andorrezi, Dănuț încearcă să justifice penibilul 1-1 obținut de CFR Cluj cu „Escaldes” anul trecut). Antrenorul clujenilor nu mi-a fost niciodată prea simpatic din pricina incapacității flagrante și structurale de a vedea și înțelege cele ce se întâmplă echipei sale altfel decât ca urmare a hoției arbitrilor și a sorții potrivnice. Este un pricinos patologic, intratabil și incapabil să judece orice fază din cutare meci altfel decât în prăpăstioasă cheie persecutorie. De-ar fi să joace Naționala cu „Sănătatea Dorohoi”, Dănuț poate n-ar mai pomeni despre „valoarea adversarului”, dar nu s-ar sfii să avertizeze preventiv asupra „meciului infernal” ce-i așteaptă pe bieții tricolori! Dacă am ajuns să ne înspăimânte și cei mai neînsemnați adversari din fotbalul european, atunci poate ar fi mai bine să tragem o vreme cortina, să ne concentrăm pe oină, canotaj, bridge și ce-o mai găsi, folosind purcoiul de bani cu care-s plătiți complet nemeritat Burleanu & comp. pentru atât de necesara subvenționare a centrelor de copii și juniori. Poate astfel, într-un viitor mai bun, s-ar ridica din cenușa sportului și fotbalul românesc! Am ajuns să ne fie frică până și de Andorra? Incredibil! Am fost în Andorra și cam știu ce-i pe-acolo. Principatul, condus prin corespondență de doi cron-prinți episcopali (cel de al doilea fiind Macron!) are o populație totală cam cât a orașului Buzău. În materie de cultură, n-are a se lăuda cu nimic mai mult decât cu niște dansuri populare, și acelea, de fapt, catalane. Pe lista patrimoniului cultural universal figurează doar cu valoarea… peisajului montan, care-i creația lui Dumnezeu, nu a andorrezilor. Sporturile de iarnă, hocheiul pe rotile, rugbiul, le-au mai adus localnicilor ceva rezultate, dar și astea firave. Fotbalul rămâne cel mai popular dintre sporturi, numai că echipa națională este clasată pe locul 193 în Europa (totuși, oarece progres: în 2011 se afla pe ultima poziție!). Primul meci oficial al Naționalei Andorrei s-a disputat abia în… 1996 (1-6 cu Estonia), toți jucătorii sunt doar semi-profesoniști, campionat intern nu există. Când am fost pe-acolo, stadionul național se afla într-o comună din împrejurimile Capitalei, la Aixovall, și era în proprietatea bisericii satului. Avea 1800 de locuri, nu mai știu ce s-a petrecut între timp, poate că nu-i tot acolo, văd că acum are 2400, instalație modernă de nocturnă și teren sintetic. Cât e fotbalul de prețuit, au fost meciuri ale echipei reprezentative la care au asistat circa 200 de spectatori! Portarul Koldo, care a apărat poarta pe Wembley și a încasat 6 goluri, a fost declarat cel mai bun fotbalist al Andorrei. La Campionatele europene și mondiale, andorezii ori n-au participat, ori niciodată nu s-au calificat. Cam asta-i cu Andorra… Nu-i singura declarație aiuristică a săptămânii comisă de către un fost jucător faimos precum Dan Petrescu, ci o acompaniază luarea de poziție a unui confrate de glorie și mai galonat, dar și mai penibil, Gică Hagi, care-și permite să-l urechească pe selecționerul Iordănescu pentru că nu l-a inclus pe Iannis printre „naționali”. Fiul „regelui” n-a mai jucat de un an, a suferit o gravă ruptură a tendoanelor încrucișate și nu-i nici măcar rezervă în echipa sa de club, iar tăticul îl vrea în reprezentativă! Mare lucru să păstrezi în viață, stimate Gică Hagi, „legătura cu pământul”!