Mircea Radu IACOBAN

Cum funcţiona, pe vremuri, mecanismul cinematografiei române? Mă număr printre puţinii care l-au cunoscut din interior şi consider că-s de-a dreptul dator să dau curs îndemnului cronicăresc „să să ştie!”, nu de alta, dar puținii din sistem rămași în viață tac, iar cei ce nu prea au habar vorbesc pe la posturile TV. Am fost membru în Comisia Naţională a Cinematografiei; îi luasem locul lui Titus Popovici şi eram coleg cu gen. Ilie Ceauşescu! Titus tocmai expediase în dreapta și-n stânga o fulminantă scrisoare deschisă adresată „cetăţeanului Dulea” (Mihai Dulea era ministrul adjunct ce răspundea de cinematografie) în care, la întrebarea dacă viceministrul era „cretin”, ori „rău intenţionat”, concluziona: şi una, şi alta. A urmat, desigur, scoaterea lui Titus din Comisie şi numirea unui scriitor pentru întâia oară din provincie, care n-are „spatele” predecesorului şi nu-i amestecat în cârdăşiile ce popula faţa nevăzută a cinematografiei – ăsta ar fi fost subsemnatul. Comisia care decidea destinele cinematografiei era compusă aproape exclusiv din diletanţi. Dorind „să acopere” toate sectoarele, nu sub aspectul competenţei, ci al reprezentării pur şi simplu, onoratul organ cuprindea şefi: ai armatei, ai UTC-ului, ai pionierilor, ai sportului, ai sindicatelor, ai învăţământului. ai agriculturii ş.a.m.d. Şefii fiind, cum se ştie, ultra-ocupaţi, îşi trimeteau unul din adjuncţii care se nimerea prin preajmă. Singurul făr-de adjuncţi era subsemnatul. După proiecţia noului film românesc, discuţiile lâncezeau, aşa că s-a creat obişnuinţa ca prima luare de cuvânt să-mi aparţină. Am cedat-o o singură dată – când se discuta un film ce implica o avizată coborâre în istorie (după „Jocul ielelor” şi alte scrieri ale lui Camil Petrescu). Aveam printre noi, nu-i aşa, un general doctor în istorie, semnatar al 27 de cărți, reputatul specialist Ilie Ceauşescu. Părea mult mai modest şi mai prietenos decât frate-său – aceasta a fost prima impresie. Dar şi mai aerian şi precoce ramolit. La cinci-zece minute după începerea proiecţiei, adormea şi începea să sforăie. Reprezentanţii pionierilor, UTC-ului, sindicatelor, sportului, învăţământului etc. etc. începeau să tuşească discret, apoi tot mai tare, căutând să rezolve cumva penibilul situaţiei. Soluţia a găsit-o proiecţionistul: ridicând nivelul sunetului şi amplificând la maxim „înaltele”, era în stare să trezească din visare şi statuia lui Lenin! Am putut asculta câteva – nici nu ştiu cum să le spun, fraze? – fără predicative şi fără urmă de idee în afara eternului îndemn „este loc pentru mai bine!” După care se scuza și pleca: de fiecare dată „avea altă ședință”…Planul de producţie al Cinematografiei pe anul următor nu era altceva decât o salată de lozinci despărţită în aşa-zise capitole tematice. Spre a-şi asigura prezenţa în Plan, Casele de film născoceau sumedenie de prezentări ale unor filme-fantomă, menite să contribuie hotărâtor la „formarea omului nou”. Deci, de regulă, nu scenariştii ori regizorii propuneau, ci Consiliul Culturii comanda filme pe o anume temă. La loc de cinste: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul, „înflorirea personalităţii în socialism”, „lupta pentru promovarea noului în producţie”, „viaţa luminoasă a tineretului de azi” etc. Un scenariu, chiar genial, n-avea nici o şansă să intre în planul de producţie dacă nu se găsea cineva care să aducă din condei rezumatul şi prezentarea către vreo pătrăţică tematică. Toată lumea, de sus până jos, ştia că se minte. Şi toată lumea minţea: mai cu un oftat, mai făcând cu ochiul, mai cârtind... Multe dintre filmele la adresa cărora am avut observaţii esenţiale (din instinct, nu din cine știe ce vitejie), adică proletcultism, festivism, precaritate artistică – cu siguranță că există pe undeva procesele verbale! – ajungeau repede... în producţie. De la „Reconstituirea” încoace, filmele ce-și meritau categorisirea „artistice” le numărai pe degetele de la o mână! Ba am și constatat că unele scenarii tâmpe, pe care mă străduiam să le abat din drumul către Buftea prin referate alcătuite cu grijă, dar fără echivoc, se aflau deja... în producţie! Că de n-ar fi (fost), nu s-ar povesti!

  Cu alt prilej, întâmplări din tinerețea cinematografului românesc.