Mircea Radu IACOBAN

Puțină istorie: Bucovina a fost în întregime românească între 1359 și 1774. Întâlnim denumirea ținutului ce desemna o „Țară a fagilor” încă de la 1392, într-un document emis de domnitorul Moldovei Roman Mușat, ca parte a „Țării de sus” a Moldovei. Trupele austriece au ocupat-o în toamna anului 1774; teritoriul l-au primit drept cadou pentru neintervenirea în războiul ruso-turc. Moldova a protestat zadarnic, iar Grigore Ghica Vodă a fost ucis de turci la Iași în 1777 pentru că s-a împotrivit anexării „Țării fagilor”. De remarcat: ca o recunoaștere a românității de atunci a ținutului, împăratul Austriei purta și titlul de „Mare duce al Bucovinei”. Recensământul din 1880 atestă următoarea componență a populației: 85% români, 10% slavi și 3% „alții”. Până în 1910, s-a modificat radical: cei 800.000 de locuitori erau în proporție de 38% ruteni, 34% români, 21% germani (dintre care 12% evrei), 5% polonezi, 1% maghiari. A fost și urmarea unei adevărate emigrații către Moldova: după încorporarea provinciei în Galiția, ale cărei autorități au încurajat o adevărată colonizare cu ruteni, al căror număr avea să crească permanent, satele românești, mai ales cele din sud, s-au golit. Stăpânirea austriacă a fost contradictorie: n-a încurajat de-românizarea Bucovinei (printr-o readucere parțială a celor emigrați în Moldova și prin unele măsuri de protejare a identității naționalităților din imperiu), dar, în același timp, a represat activ orice încercare de auto-determinare a fostei provincii românești. Bucovina a revenit României în 1918. Urmare colaterală a Pactului Ribbentrop-Molotov și a manevrelor Rusiei, nordul provinciei, a cărei românitate, cum se va vedea, o recunoștea deplin până și împăratul austriac, se află acum în componența Ucrainei. Este revelator un document scos recent la lumină de revista cernăuţeană „Ţara Fagilor”: Diploma lui Franz Joseph I prin care, la 9 decembrie 1862, se stabilea „marca" Bucovinei (un cap de bour aşezat pe o „tabla" roşie şi albastră, cu stele galbene la mijloc). Argumen­tarea împăratului, care cunoștea bine istoria locurilor și a călătorit de multe ori prin aceste meleaguri (o curiozitate: orașul Rădăuți a purtat o vreme denumirea de... București!) insistă asupra caracterului românesc („moldovenesc") al ţinutului „locuit la început de daci, apoi împoporat de coloniile lui Traian". Iată, fără a o însoți de comentarii, Diploma semnată de Franz Jospeh I:

 „Ca parte din Dacia veche, ţara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea dom­nilor Moldovei la aşa numita «Ţară de Sus», mai târziu se numea «Arboroasa», «Plonina» şi în urmă «Bucovina», după pădurea de fagi dintre Cernăuţi şi Vijniţa. Înainte de Ştefan cel Mare, o mică parte a ţării de dincolo de Prut se ţinea de Galiţia, numai pentru un scurt timp, iar o seamă de munţii ei de Ardeal. Astfel, hotarele Moldovei şi, prin urmare, cele ale Bucovinei, după biruinţele strălucite ale numitului principe în contra leşilor şi ungurilor, fură restituite şi statornicite prin anumite tratate, pe temeiul cărora graniţele erau spre apus şi miază-noapte Nistrul, satele Sarafineşti, Colacin şi râul Ceremuş, apoi, spre miază-zi, izvoarele Ceremuşului, ale Sucevei, Bistriţei şi ale Trotuşului până la Milcov. Ţara aceasta, locuită la început de daci, apoi împoporată de colo­niile lui Traian, a fost bântuită pe timpul năvălirii popoarelor de către goţi, gepizi, huni, avari, unguri, tătari şi alte popoare care au lăsat după sine groază şi pustiire. În astfel de împrejurări grele, ce au trecut cam o mie de ani, poporul băştinaş fu împiedicat în calea sa spre propăşire şi luminare a minţii, ci trebuia să fie mulţumit a-şi mântui viaţa, datinile şi limba, fugind în întunericul pădurilor sale seculare dacă nu mai putea să lupte cu arma în mână în contra hoardelor năvălitoare. Abia după ce fură împreunate prin Dragoş Vodă singuraticele ţinuturi într-un stat şi puterea poporului băştinaş mai crescuse întru­câtva prin apărarea de popoare vecine, ajunse statul acesta sub eroul Ştefan cel Mare la un măreţ renume, prin biruinţele strălucite ale acestuia asupra duşmanilor creştinătăţii şi ai civilizaţiunii, despre care biruinţe dau încă şi astăzi dovezi numeroasele biserici şi mănăstiri ca Putna, Volovăţ, Rădăuţi, Suceava, Solca, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna şi alte multe. (...) Pentru mai mare întărire a tuturor acestora, am subsemnat Diploma aceasta cu Numele nostru împărătesc şi am poruncit să se atârne de dânsa sigiliul Maiestăţii Noastre împărăteşti"...