Mircea Radu IACOBAN

Dacă nu mă înșel, prin 1979 Fănuș Neagu publica primul volum al „Cărții cu prieteni” (al doilea urma să apară în 1985). Nu era o carte despre prieteni, ci cu prieteni – astfel evidențiindu-se încă din titlu un cald și tonic sentiment de fraternitate. Nimeni nu s-a mai învrednicit de atunci încoace să mai cuteze astfel de ispravă; se pare că vremurile ne-au înrăit până într-atât încât a ajuns să fie mai degrabă posibilă o carte cu… dușmani, drapată sub cine știe ce titulatură blajină, decât una cu și despre prieteni. Greu de înțeles și explicat, dar, pare-se, amiciția a devenit cumva amendabilă până în preajma suspiciunii de… grup infracțional organizat: „atenție, X e prieten cu Y, așa că…” Dacă nu se ajunge chiar la forme aberante: LGBTxyz continuă să mă felicite călduros pe net pentru că am scris scenariul primului lung metraj românesc, „Un bulgăre de humă”, dedicat unei prietenii… homosexuale exemplare (Creangă-Eminescu)!!

Dar iată că o adevărată carte cu prieteni a fost lansată, cu ștaif și distincție universitară, la Medicina ieșeană. Dacă Fănuș scria despre zeci de prieteni ai săi, acum zeci de amici scriu despre o singură personalitate, dispărută în 2020, profesorul dr. Dan Gogălniceanu. Cartea adună texte datorate unor autori români și străini dintre cei mai diferiți – ca profesie, vârstă, instruire, experiență de viață, statut și rang social, meridian al nașterii ori al adopției – scrise toate sub semnul respectului și prețuirii față de amintirea unei personalități exemplare atât prin împlinirea performantă în plan profesional, cât și prin bogăția „aptitudinilor morale”, care, cum spunea Borges, „merg împreună cu cele intelectuale”.

Pot fi citite și în cheia cumva firească „de mortuis nil nisi bene”, dar imediat se întrevede, se simte, și până la urmă limpede se înțelege, că nu-s rânduri așternute din vreo obligație amical-protocolară, ci își au izvorul în calda nevoie de exprimare a prețuirii adevărate, îndoliată de apăsarea tristă a celui mai sincer regret. Prilejuiește, totodată, rememorări, retrăiri, evaluări, ce readuc în lumină episoade altfel sortite uitării depline, așa că nefericitul eveniment îngăduie și fericite întoarceri în timp, revelatoare pentru conturarea portretului celui ce a fost Dan Gogălniceanu, un adevărat „duh din duhul Iașilor”. Cei ce-l evocă sunt, desigur, mai întâi colegii de la Universitatea de Medicină ieșeană, apoi confrați din străinătate, foști studenți, foști pacienți, prieteni, ce l-ar putea defini ca un „personaj colosal – demn să inspire altele – cu bunătatea, demnitatea, căldura și talentul lui” (aprecierea aparține cunoscutului regizor Cristian Mungiu).

Evocam împreună, adesea, întâia noastră întâlnire și primul său interviu la radio: i-l lua subsemnatul, încă student, dar lucrând cu jumătate de normă la Studioul de Radio Iași. Dan se afla pe-aproape de-o repetiție a faimoasei brigăzi „Seringa”; era la primul său interviu; de cealaltă parte a microfonului, subsemnatul… tot la primul! Au trecut decenii, ne întâlneam la concerte, premiere, vernisaje, la ei acasă ori la noi, citeam aceleași cărți ce ni le împrumutam unul altuia, spre a le discuta apoi pe îndelete, „evadam” dintre betoanele orașului unde vedeam cu ochii cum dădea colțul ierbii… Era un om care știa și să tacă: puteai conversa cu el în lungi episoade… și fără cuvinte. Rar ai cu cine afla astfel de căi ale înțelegerii mute, și aș zice că-s proba de netăgăduit a vreunei căi de comunicare bazate pe nebănuite virtuți ale dialogului empatic.

Un proverb românesc zice că „omul bun n-are dușmani”; poate Dan va fi avut parte de mărunte inamiciții trecătoare și inevitabile în relațiile interumane, dar sunt sigur că nu l-a dușmănit cu adevărat niciodată, nimeni. Pur și simplu era un om pe care nu puteai să te superi! N-aveai de ce. Cartea nu se poate rezuma: oricare dintre autori, cu mai multă sau mai puțină pricepere într-ale scrisului, dar cu prețioasă investiție de sinceritate, aduce raza altui flash întru deslușirea caratelor destinului unui bărbat atât de puternic, cu unanim apreciate rezultate în chirurgia maxilo-facilă, în pofida aparenței lui de fragilitate. Un destin exemplar și împlinit, care nu merită nicicum lăsat în uitare.

Un prim și important gest se întreprinde prin editarea acestei cărți omagiale, rod al strădaniei soției, prof. univ. Călina Gogălniceanu, a fiului Petruț, medic în Marea Britanie, și a unor prieteni de familie. Precum și a unui nume care nu-i menționat nicăieri printre cele ale „vinovaților” de apariția cărții: acela al prof. univ. Eugen Târcoveanu, care păstorește și revista „Însemnări ieșene”, resuscitată și revigorată de aceeași Alma Mater, și Editura „Gr.T. Popa”. La împlinirea dimensiunii culturale tradiționale a Medicinii ieșene, contribuția profesorului Târcoveanu poate fi considerată întru totul remarcabilă.