Mircea Radu IACOBAN

Odată începută campania de vaccinări, suspiciunile nu vor să adoarmă – chiar dimpotrivă! Lumea pune cele mai felurite întrebări; la urma urmei, bine face, că n-avem de trăit decât o singură viață, și dacă e să apelăm la seringa Pfizer, barem să știm despre ce-i vorba și ce ne așteaptă. O primă îndoială, în felul ei justificată, pornește de la faptul că apariția vaccinului salvator era anunțată cel mai devreme pentru vara lui 2021. Iată-l aprobat și injectat încă la sfârșitul lui 2020, în mai multe țări și-n mai multe variante. Cum de peste noapte s-a izbutit astfel de performanță, în vreme ce despre obținerea vaccinul anti-HIV (maladia, și ea virală,  a fost descoperită încă în 1983!) nici nu se prea mai vorbește? În cazul SIDA, s-au experimentat pe biete maimuțe o mulțime de vaccinuri: jinduitul efect favorabil, într-o primă fază aparent obținut, a fost rapid anihilat de mutațiile cu care contraataca virusul. Eșec – și așa a rămas; SIDA (încă?) n-are leac și, din 1983 până acum, numai doi cetățeni ai lumii au fost declarați vindecați, însă nu prin vaccinare.

Dar pe cine să mai intereseze, în plină pandemie Covid-19, combaterea HIV? La noi a fost promulgată și o lege (nr. 584/2002) care, între altele, stipula că „Cercetarea medicală în domeniu (HIV, n.n.) este o prioritate. Ea va fi coordonată  de Institutul <Matei Balș> și de Centrul <Victor Babeș> din București”. Firește, ambele instituții sunt copleșite acum de alte griji, dar generala încetinire a cercetărilor în materie de HIV, coroborată cu imensul efort financiar mondial anti-Covid, s-ar putea să aibă și alte explicații, ceva mai lumești. Întâi de toate, eforturile, și mai ales fondurile implicate în campania anti-Sars-Cov au fost enorme. Numai producerea vaccinurilor implică până acum o finanțare de trei miliarde! De înțeles: ediția 2019 a coronavirusului primejduiește fără alegere toată omenirea, în vreme ce HIV se mărginește la o comunitate restrânsă, de regulă (și, omenește vorbind, regretabil) marginalizată. Datorită specificității condițiilor de infectare, unele mult mai „lumești”, barem teoretic SIDA n-ar fi avut de ce să-i sperie pe președintele Macron ori pe senatorii republicani Ben Chafin și Luke Letlow. Coronavirusul, da – și de ce le-a fost frică, n-au scăpat.

Lentoarea progresului în combaterea HIV n-are cum să justifice vreo îndoială cu privire la rapiditatea obținerii vaccinului anti-Sars-Cov: altul este acum stadiul general al cercetărilor în domeniul virusologiei, truda în laborator nu s-a mai luat de la zero, coordonarea eforturilor a fost cu adevărat eficientă și, cum spuneam,  acordarea masivă de fonduri a rămas hotărâtoare. Nu încap trimiteri la „Cincinalul  în patru ani jumate!” și la filosofia lui „merge și-așa!”: eforturile au fost pe măsura primejdiei, validarea oficială serioasă, exigentă, competentă și, deocamdată cel puțin, realitatea pare a certifica investiția de speranță a omenirii.

Numai că… dacă era regretată întârzierea apariției vaccinului, acum nu-i bine că a venit prea repede! Cusurgii și alarmiști mai suntem! Adevărat, toate cele întâmplate în urâciosul an 2020 arată că, în mersul lumii, ceva s-a strâmbat, dacă nu s-a frânt de tot: ciuma, holera își luau tainul de suflete, după care se mistuiau pentru multe decenii, dacă nu chiar secole, în hăul din care se iviseră. Tânărul Coronavirus, nu: se încăpățânează să umilească și să terifieze umanitatea tocmai din poziția inatacabilă de alcătuire simplă, nici măcar celulară, a cărei combatere rămâne numai în sarcina propriului nostru sistem imunitar, implorat să inhibe replicarea.

Dar apariția de noi viruși pare de nestăvilit! Cel mai contagios de până acum, noul B.1.1.7, a fost deja depistat în 33 de țări; cu siguranță că-i vor urma alții! Apar viruși ciudați și necunoscuți, care se ascund unde ai crede mai puțin – până și în trei sferturi din producția de stridii cultivate în Anglia! În stadiul ultrasofisticat în care a ajuns, se pare că marea amenințare pentru omenire o constituie, culmea, entitățile de tot simple – atomul, cea mai măruntă unitate constitutivă a materiei comune, convertit în armament nuclear, și virusul, cea mai simplă formă de viață extracelulară aflată între viu și neviu. Dacă rațiunea și înțelepciunea vor izbuti eradicarea amenințării nucleare, armatele rămân fără obiectul muncii. Lupta cea mare n-o mai dau generali cu decorații până la buric, ci regimente pașnice de cercetători în banale halate albe. Geaba munți de bani băgați în tancuri, rachete și avioane invizibile, câmpul de luptă se mută în laborator, altfel virușii aduc omenirea în pragul dispariției. Iar victoriile nu mai pot fi ale cuiva, ci ale tuturor!  Dacă n-o fi pură utopie, oricum, mai e foarte mult până departe. Avem răgaz să ascultăm cu mirare cât de slobodă-i gura lumii: vaccinul va produce modificări degenerative în câțiva ani, odată cu serul ți se implementează cipuri (!), efectele secundare vor fi teribile, iar virusul… pur și simplu nu există.

Mare-i grădina!