Cezar STRATON

Motto. Cu ce începe prepararea unei fripturi la popota armatei ruse? Cu ocuparea unei crescătorii de porci din Ucraina.

Beție.”După ce au aflat că Germania a capitulat, milioane de sovietici au luat parte la una dintre cele mai mari beții din istorie, consumând toată vodca din Moscova și, probabil, din întreaga țară. Pe 9 mai 1945, la ora 1:10, cetățenii Uniunii Sovietice au auzit la radio că Germania nazistă a semnat actul de capitulare necondiționată, ceea ce a pus capăt luptei pe frontul estic al celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, potrivit datelor oficiale, URSS a pierdut peste 27 de milioane de oameni, civili și militari. Încheierea conflictului a făcut ca toată populația să se dedice „trup și suflet” metodei tradiționale de a sărbători – consumul de vodcă. Sovieticii au fost cuprinși de o euforie generală, ieșind pe străzi în pijamale, îmbrățișându-se cu necunoscuții și plângând de fericire. În entuziasmul universal, s-au îmbătat chiar și cei care nu beau de obicei. Consumul excesiv de vodcă, pe fondul penuriei din vreme de război, a dus la o situație unică. La aproximativ 22 de ore de la începerea celei mai mari petreceri în onoarea victoriei, Iosif Stalin s-a adresat națiunii. Însă, până la acel moment, populația băuse deja toate rezervele de vodcă din țară. A urmat o mahmureală la nivel național, potrivit ”War History Online.”  

”Căpșunică”.Sunt mulți români care prețuiesc “vinul de buturugă”, vinul de țară, prin aceasta crezând că au de-a face cu sortimentele indigene. Lucrurile nu stau chiar otova. Așa-numitele “Nohan”, “Căpșunică”, “Teraz”, “Fragă”, „Zaibăr”, “Cudercă” - le-am înșiruit pe cele mai des întâlnite - nu sunt soiuri românești. Hibrizi sau hibrizi producători direcți se cheamă ele la un loc, iar apariția lor în podgoriile românești (se înțelege, inclusiv cele moldovenești) s-a produs după filoxera apărută la finalul secolului al XIX-lea. Aceste neamuri de viță-de-vie au fost aduse din Franța, fiind rezistente la atacurile insectei care a făcut prăpăd și în podgoriile europene, și în ale noastre. Din fericire, o parte dintre sortimentele românești tradiționale au fost salvate. Este vorba de “Feteasca neagră”, “Băbeasca neagră”, “Crâmpoșia”, “Galbena de Odobești”, “Zghihara de Huși”, “Busuioaca de Bohotin” și, mulțumim lui Dumnezeu, suntem departe de a le epuiza cimotia. “Vinurile de buturugă” - prin această sintagmă invocându-se și o presupusă “curățenie”, adică licori naturale, lipsite de chimicale - datează, așadar, din perioada interbelică. Nu mai au viitor, oricât de atașați sufletește am fi de ele. Calitatea lor este modestă din toate punctele de vedere. Au zahăr natural insuficient, motiv pentru care nu pot fi lăsate la  învechire - practic, nu prea trec dintr-un an în altul -, gustul le este rudimentar, într-un cuvânt, n-au noblețe... Cu toate acestea, nu trebuie însă batjocorite, privite de sus. De aproape un veac, ele au fost alături de bucuriile și necazurile noastre, ne-au zgândărit tinerețele și ne-au întărit bătrânețele, ne-au ajutat să ne ținem cu strășnicie obiceiurile. Inclusiv ziua celor 40 sau 44 de pahare... (Mihai Ogrinji).

Basarabia (culinară). “În 1812, la hanul bucureștean al agentului dublu – țarist și otoman – Manuc Bey, partea răsăriteană a Moldovei, cunoscută și ca Basarabia, era înstrăinată către marele stat slav în cadrul tratativelor de pace dintre cele două mari puteri beligerante. Basarabia devenea provincie rusească – oblast – și, treptat, începea să-și piardă individualitatea. Ceea ce pentru ființa națională a însemnat un dezastru ireparabil, pe care îl resimțim și astăzi, pentru bucătăria moldovenească a constituit o provocare de pe urma căreia s-a îmbogățit cu experiențe, rețete și, chiar, ingrediente noi, aduse de neguțători din toate colțurile imperiului. Ajuns, prin forța lucrurilor, pivnița Moscovei, pe care o aproviziona cu sticloanțe mirabile conținând licorile de la Milești, Purcari sau Cricova, Chișinăul s-a transformat și într-o mare cuhnie alambicată, cu influențe de toate felurile, de la cele georgiene sau din Asia Centrală până la cele ucrainene, polone sau baltice. Mâncarea veche românească s-a păstrat mai mult în sate, așezările rurale neajungând deloc cosmopolite în comparație cu orașele. La hramurile bisericuțelor, încă se mai puteau mânca la sfârșitul secolului XIX sarmale sau alivenci și poale-n brâu. Însă, treptat, meniul s-a diversificat, astfel apărând feluri noi, precum salata agică (făcută din roșii bine coapte, ardei iuți, gogoșari și usturoi, păstrată peste iarnă în borcane bine ferecate), ciașa (din cartofi fierți, varză, ciuperci și ceapă), crestianka (ridichi cu ceapă verde, morcov, ouă fierte, smântână și afine), dașa (carne de pasăre, tăiței, ciuperci marinate, maioneză), gaida (mazăre fiartă, ceapă, castraveți murați, orez, sos de roșii, unt) sau kanap (miez de nucă, cașcaval ras, usturoi, frunze de păpădie și urzică, smântână). Mecita înseamnă visare și presupune ardei kapia copți, miez de nucă pisat, usturoi, smântână, piper măcinat și mărar verde. Lacomka (dulce alint) presupune un mic răsfăț cu fasole fiartă, alune prăjite, sare și ulei, amestecul fiind făcut la rece și cerând tovărășia unui pahar cu Merlot catifelat de Orhei. Muhamor este o salată de ciuperci ce poate fi servită cu mujdei frecat cu miere și miez de nucă verde curățat temeinic de pieliță și zdrobit cu același pisălog. Dacă pe tărâmul scăldat de Volga din cartofi se poate face orice, inclusiv cele mai bune vutci, din tuberculii din cale-afară de gustoși, fierți în apă cu sare de Azov, se poate încerca și o porție harașo de obliza, în amestec cu boabe de porumb fiert, măsline fără sâmburi, ulei și oțet. Sau, dacă se adaogă mai ales pește marinat, dar și morcovi, ouă fierte și maioneză, va ieși un castron balșoi de oduvancic. Salata de pește obișnuită, cu ceapă, roșii și ardei iute, se numește, firește, râbnaj, iar scrumbia cu cartofi și cubulețe de măr verde ori sfecla usturoiată nu pot lipsi de la nicio masă a unui polcovnic de rit nou…” (bucătărescu.ro)