Mircea Radu IACOBAN

Este vârsta de 65 de ani un prag de la care statutul cetățeanului vârstnic în republica română se schimbă hotărâtor, justificând impunerea unui regim asemănător tutelei ori curatelei statale, în primă și ultimă instanță discriminatoriu și marginalizator? Când legiuitorii cunosc cu aproximație limba română, „actele vorbește” și greșelile de limbă descoperă adevăruri, intenții și motivații ascunse. Mărturisesc: la o lectură grăbită a așa-ziselor „Ordonanțe militare”, mie unul, profesor de limba română, mi-a scăpat enormitatea din fraza menită să justifice trimiterea vârstnicilor în izolare la domiciliu. Iat-o, contrasemnată de Primul Ministru: „să acorde sprijin acestora în vederea minimalizării expunerii lor în afara locuinței”. Nu i-a scăpat avocatului Dan Toma Dulciu, autorul unui cât se poate de documentat articol intitulat „Regimul juridic al vârstei a treia”. Bună și revelatoare sesizare! Termenul corect ar fi fost... „minimizarea” (a reduce ceva la minimum). Dicționarul definește „minimalizarea” ca pe un act ce „subapreciază, bagatelizează, reduce la minimum valoarea, importanța cuiva sau ceva, tratând-o ca pe un lucru lipsit de importanță”. Făr-de voie, adevăr se grăiește: nu numai că situația ca atare este minimalizată, ci însăși condiția seniorului: situarea, menirea, aportul lui creativ în societatea română a anului de grație 2020 sunt evident minimalizate, conducând la un ilegal tratament discriminatoriu și la tratarea vârstnicului ca o persoană pusă sub interdicție – totul așezat sub protecția bunelor și „prietenoaselor” intenții ostentativ afișate. Cam cum ne ocupau turcii ca să ne scape de ruși, și rușii, să ne scape de turci! Asta în condițiile în care, conform previziunilor, până în 2050 în România se va dubla numărul celor peste 65 de ani, iar în lume, numărul „seniorilor” îl va depăși pe acela al tinerilor între 15 și 24 de ani. Unul din patru cetățeni ai mapamondului va trece de stigmatizanta cifră 65! O nescrisă regulă a bunului-simț pretinde ca înaintarea în vârstă să adauge drepturi, poate chiar privilegii, nu să instituie restricții „proteguitoare”, în ultimă instanță ofensatoare. Vârsta conferă drepturi, nu le restrânge! Cine n-are bătrâni, să-și cumpere, nu să-i excludă din societate arestându-i la domiciliu! A suspecta jignitor vârstnicii că nu-s capabili să respecte măsurile de protecție sanitară precum restul populației și, pentru asta, a-i condamna la semi-interdicție, înseamnă că tutela statală ilegal instituită (bine cu de-a sila!) așază bătrânii în categoria celor exceptați de la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma, 1950, art. 5) adică, menținerea în detenție „a persoanelor susceptibile să transmită o boală contagioasă (n.n.: Bănuială rezonabilă? Cade drobul de sare de pe horn? Tot românul, indiferent de vârstă, e susceptibil să transmită Covid-19!), a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman, a unui vagabond.” În ce onorantă companie mă simt inclus! Numai că aplicarea art. 5 pretinde Hotărâre judecătorească, nu Ordonanță militară – adică, autoritatea lucrului judecat, nu ordonat! Unul dintre obiectivele majore ale Uniunii Seniorilor Europeni (Madrid, 1995) este formulat după cum urmează (apud Toma Dulciu): „Seniorii au dreptul de a decide asupra vieții lor personale”, dar se vorbește și de „întărirea solidarității între generații”. Aferim solidaritate! Vorba lui Rică Venturiano: „ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” Codul nostru penal acordă clemență condamnaților de peste 65 de ani (reducerea cu o treime a pedepsei), Ministerul de Interne, organism administrativ și nu legislativ, procedează abuziv în sens invers, instituind consemn la domiciliu pentru cei trecuți de 65 de ani, astfel excluzându-i pur și simplu din societate! Citez din finalul articolului sus-menționat: „După o dureroasă perioadă de tranziție, ale cărei suferințe tragice și-au pus amprenta pe ultimii 30 de ani din viața acestor vârstnici, la care adăugăm cei 45 de ani de totalitarism, recentele Ordonanțe militare nu fac altceva decât să pună bomboana pe colivă acestor persoane vârstnice.”

Cum vom sărbători, la 1 octombrie, Ziua internațională a persoanelor vârstnice? Oare voi ajunge să-mi fie jenă să răspund la întrebarea „câți ani ai”?

P.S. După ce am urmărit ancheta gazetărească de la Antena 3, nu mai sunt deloc sigur de marea vinovăție ce ar apăsa asupra personalului medical de la Spitalul de Urgență Suceava, total copleșit și de numărul celor internați cu Coronavirus, și de ineditul epidemiei. Erau doar două soluții, ambele dezastruoase: fie abandonarea bolnavilor, fie tratarea lor fără echipament de protecție. Dacă aceste echipamente existau în momentul respectiv și n-au fost puse la dispoziția medicilor și infirmierelor, atunci culpa este enormă. Dacă nu, nu. Bâlbe au fost și la case mai mari.