Cezar STRATON

Motto. Vorba ardeleanului: La tăț’ ni-i greu… Numa’ că amu, de Paște... ne-o fost... cam la tăț’ deodată.

Compromis(balcanic). ”Din vremea luiCalimah am amintiri – de la bunica mea,  povestind despre răscoala de la 1819 a ieşenilor, din pricina măsurilor luate împotriva lăţirii Ciumei... Iată că şi micul număr al cazurilor făcea ca poporul să nu creadă în existenţa ei. Se numise o comisiune în capul căreia era Iordache Roznovanu, iar acea comisiune ordonase – pentru prevenirea întinderii epidemiei – luarea unor măsuri a căror executare avea să fie privegheată de poliţie (ca și azi – n.a.). Dacă şi astăzi, la noi, orice măsură privegheată de poliţie dă loc, din cauza deplorabilului personal ce o compune, la fel de fel de abuzuri, ni putem închipui jafurile şi brutalităţile ce agenţii regiei, poliției  vremii... le comiteau atunci la asemene prilejuri. Cei mai nemulţămiţi cu aceste măsuri au fost supuşii străini: <domnii> ambasadori austriaci, prusieni şi ruşi. Ei au aţâţat poporul la opunere, mai ales sub cuvânt că în ţară nu există nici o ciumă şi zgomotul despre ivirea molimii este numai o născocire a agiei, înţăleasă cu doftorii și cu Domnitorul... spre a jăfui lumea. Norodul s-a strâns în Uliţa Mare, între Mitropolie şi curtea domnească. Mitropolitul Veniamin a ieşit – forțat! - pe uliţă şi a vorbit poporului, de care era foarte iubit şi respectat, însă de astă dată fără a izbuti să-l liniştească. Atunci s-a hotărât ca însuşi domnul să iasă din curte pentru a vorbi mulţimii, dar faţă de atitudinea ei ameninţătoare, el s-a dat iar în apoi, spre curte. Poporul s-a luat după dânsul şi era cât pe ce s-ajungă la poarta curţii odată cu el. Ceea ce văzând, căpeteniile arnăuţilor aşăzaţi pe zid şi dinaintea zidului s-au pus - ca proștii - să tragă în mulţime, ucigând şi rănind un număr de oameni. Poporul s-a oprit, Vodă a putut apuca să intre în curte şi arnăuţii au izbutit să închidă porţile. După o bucată de vreme, mulţimea s-a împrăștiet, dar mitropolitul a rămas pe loc. Bunul/bunicul meu, care, auzind că <este dandana mare>, încălecase şi venea să-şi deie samă de ceea ce se petrece, a găsit pe chiriarhul ţării şăzând pe taraba unui jidov, bocindu-se că n-a fost în stare să liniştească poporul şi denunţându-se în gura mare pe sine însuşi pentru că, din cauza nepriceperii sale, s-a vărsat sânge nevinovat. Cu mare nevoie, bunicul şi alţii au izbutit să-l ieie de pe acea tarabă jidovească, şi să-l ducă unui boier mare, peste drum, în casa logofătului Grigore Ghyka. Bunica nu putea suferi pe preuţi şi avea despre ei cea mai proastă părere, dar de mitropolitul Veniamin vorbea cu mare respect, zicând că era singurul preut în înţălesul adevărat al cuvântului ce-l cunoscuse în viaţa ei, dar adăugea: Quel dommage qu’il en était peureux, qu’il en craignait pour sa personne! (Ce pacat că era fricos, că avea, doar... grijă mare pentru siguranţa persoanei sale!) Şi, după cât am putut constata mai pe urmă şi din scrieri, şi din spusa altor contimporani, judecata bunicăi era și de astă dată dreaptă...” (Radu Rosetti, ”Amintiri”)