Mircea Radu IACOBAN

„Orice demitizare poate ucide un Paradis” – afirmă Zoltan Terner, unul dintre cei mai  avizați comentatori de peste hotare ai fenomenului cultural românesc. Mi l-am amintit răsfoind, la „Cărturești”, noile cărți ale lui  Paul Johnson publicate la „Humanitas”: formidabilă putere de muncă are nonagenarul despre care am  mai scris în această rubrică în 2015, când apărea, tot la „Humanitas”, „Intelectualii”, și care, cu imensul prestigiu conferit de o operă cu adevărat meritorie și impresionantă, găsea în România teren bine pregătit (de Boia & Comp.) pentru răsădirea unor astfel de demersuri menite să deslușească doar aparent onest ce reprezintă de fapt personajele cvasi sanctificate „față de imaginea onorabilă pe care o oferă lumii”. Demitizarea va fi oricând la modă, numai  că „lecția Johnson” nu  prea „consună” cu cele ce se petrec la noi, unde nu-s atâtea mituri câtă disponibilitate iconoclastă afli pe toate drumurile și-i adesea flagrantă lipsa de echilibru în emiterea judecăților de valoare! În „Intelectualii”, Johnson precizează: „Această carte îşi propune să stabilească, pornind de la analiza moralei şi a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceştia sunt îndreptăţiţi să sfătuiască omenirea cum să-şi organizeze viaţa.”De fapt, este vorba despre o scotocire programatică prin toate etajele şi cotloanele biografiilor, dar şi în registrul „mişcării ideilor”, menită să acrediteze ideea că nimeni nu-i ceea ce vrea (sau am vrea) să pară, iar modelele propuse prin operă nu „rimează” totdeauna cu conduita autorilor ce le-au aşezat în pagină. Ar fi de discutat în ce măsură investigația are vreo relevanţă; faptul că Hemingway ori Tolstoi erau beţivi notorii, afemeiaţi, bădărani, violenţi, mincinoşi, total lipsiţi de scrupule (etc. etc.) nici nu scade, nici nu adaugă vreo fărâmă de preţuire operelor în sine. Sigur că, pe undeva, poate fi utilă şi cercetarea zonelor umbrite, dacă astfel se explică geneza cutărei scrieri, se lămuresc obsesii, se identifică prototipuri ş.a.m.d. Istoria literară este îndreptăţită să opereze şi dincolo de pojghiţa sărbătorească a succesului, faimei şi notorietăţii, tocmai pentru a stabili consecinţele relaţiei dintre viaţa şi opera cutărui autor. Mai departe, se intră pe teritoriul gazetăriei de scandal; o fi fost Rousseau un detestabil ingrat, orgolios, certăreţ, practicant declarat al onaniei, paranoic, parazit egocentric – ei, şi? Oricum, „Emil” (1762) rămâne piatră de hotar prin întâia revelare consistentă a responsabilităţii omului faţă de natură – idee pe care o re-descoperim acum, când s-ar putea să fie prea târziu. Şi dacă în cazul scriitorilor, repet, accidentele biografice n-au cum (totuşi) să întunece opera, nu acelaşi lucru se poate afirma când personajul aflat în colimator este un faimos ideolog, care, vorba lui Johnson, „a sfătuit omenirea cum să-şi organizeze viaţa.” Marx iese teribil de şifonat din paginile ce-i sunt consacrate, şi asta nu numaidecât din pricina tristelor revelaţii c-a fost crud, incestuos, cumplit de murdar (la propriu!), brutal, sperjur, cu mentalitate de etern întreţinut (toată viaţa a trăit din banii lui Engels!), ci când se vede cum  cele mai importante idei „ale sale” din „Capitalul”, pe care ni le notam conştiincioşi la orele de învăţământ politic,  sunt pur şi simplu ciupite de aiurea! „Muncitorii nu au patrie” a spus-o mai întâi Marat, „Religia este opium pentru popor” aparţine lui Heine, „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi” este formularea lui Louis Blanc, chemarea „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a rostit-o primul Karl Schapper, „Dictatura proletariatului” a inventat-o Blanqui ş.a.m.d. Marx le-a trecut fără jenă pe numele lui, într-o operă,  spune Johnson, confuză, care numai ştiinţifică nu se poate numi, şi-n cuprinsul căreia utilizarea frauduloasă a surselor este regulă. Demonstraţiile-lecție ale lui Johnson, bine conduse şi consistent argumentate, conving tocmai pentru  că autorul nu  este un simplu cârcotaș căutător de noduri în papură. În cărțile sale ulterioare este necruțător cu „monștrii” Stalin ori Mao (în „O istorie a lumii  moderne”), dar  și literalmente entuziasmat când scrie cald-admirativ despre Darwin, ori Thatcher. Citez din „Churchill” (apărută la noi în 2017): „Nimeni altcineva nu a făcut mai mult decât el pentru menținerea libertății, democrației și a valorilor pe care le prețuim atât în lumea occidentală”. Să fie vorba despre o tentativă de re-mitizare? Inutilă! Mai degrabă despre practicarea demersului echilibrat, fără „ira et studio”, fără regim de campanie, fără ocolirea datelor ce nu convin și făr-de  suspecte concluzionări preconcepute. Ceea ce dl. Boia nu știe, ori nu  vrea să  facă, devenind el  însuși  caz supus… demitizării – în acest sens contribuția președintelui  Academiei, Ion Aurel Pop, fiind hotărâtoare. Cu atât mai mult cu cât de astă dată nu pare a se primejdui decât un confortabil și foarte productiv  Paradis… terestru.