Cezar STRATON

Sex.”Așa cum sugerează de Botton (<Cum să ne gândim mai mult la sex>) explicațiile evoluționiste (plăcerea sexuală este recompensa pe care o primim pentru satisfacerea instinctului de reproducere, atractivitatea se degajă din elementele utile perpetuării speciei), deși plauzibile și coerente, nu sunt totuși suficiente pentru a ne lămuri de ce sărutul sau fetișurile, de pildă, pot fi călăuze de încredere spre culmile extazului. În viziunea lui de Botton, dezbrăcarea partenerului în alt context decât cel sexual ar genera cel mai adesea o teamă și o anxietate profundă (atâta timp cât suntem educați încă de mici să căutăm să nu părem obsceni), însă în timpul preludiului acest gest se dovedește extrem de stimulant și de plăcut, atâta timp cât contribuie la reconcilierea deplină a eurilor partenerilor. Excitația vaginală sau erecția, reacții de aprobare fără manipulare rațională, se dovedesc agenți ai sincerității cu atât mai plăcuți, cu cât trăim într-o lume a entuziasmelor mimate și nesigure. Locurile publice și uniformele pot fi de asemenea surse de excitație, atâta timp cât asocierea lor cu activitatea sexuală asigură o răsturnare a ierarhiilor, o revanșă luată asupra tiraniilor rutinate și raționale, prin inserția dorinței și intimității în sfere în care acestea nu au ce căuta. De Botton găsește o pledoarie favorabilă și pentru fetișuri, privindu-le chiar ca trepte pe scara amorului platonician – în obiectele purtate de iubit, obiecte care ne stârnesc dorințele sexuale, putem intui de fapt idealuri pe care le căutăm într-un partener (precum inteligența, hotărârea sau demnitatea). A doua parte a volumului tratează fața întunecată a sexului, adică problemele (contemporane sau eterne) pe care partenerii le descoperă într-o viață de cuplu (sau nu): de la respingerea care ne face să suferim atât de profund (deși de Botton face o invitație la relaxare - e doar ghinion și întâmplare, nu suntem judecați valoric), la frecvența redusă a sexului în căsătorie, la impotență și până la resentimentele care transformă atractivitatea partenerului în repulsie. Filosoful britanic examinează cauzele acestor probleme, ajungând la concluzii surprinzătoare: impotența masculină contemporană este mai degrabă un rezultat al respectului față de parteneră (în ideea în care tocmai pentru că ne gândim la iubită și ne e teamă că n-o să satisfacem partenera sau că îi vom produce neplăcere, ajungem să nu mai putem susține o erecție), în vreme ce scăderea atracției în cuplu, după ani întregi de căsnicie, are legătură cu dificultatea de a oscila între registrul cotidian și cel erotic, dar și cu o tabuizare incestuoasă a partenerului (atunci când el e identificat mai ales cu rolul de mamă sau de tată). O serie de observații interesante și inedite se fac și pe marginea pornografiei și adulterului – nu am să amintesc decât că de Botton imaginează o pornografie a viitorului cu un conținut intelectual bogat.” (blog.libris.ro)

Hitchcock (Alfred). Alfred Hitchcock a avut o relație mai specială cu femeile.  Unii spun că se temea de ele, alții doar că era intimidat de frumusețea lor, iar foarte mulți susțin ca era pur și simplu misogin. Totuși a avut două actrițe preferate pe care le iubea în secret, dar a fost prea intimidat să le împărtășească acest lucru. În consecință se purta cu ele foarte bine, dar lua foc atunci când acestea participau în alte proiecte cu alți regizori. Aceste două actrițe au fost Grace Kelly și Tippi Hedren. Hitchcock le-a sufocat pe cele două și le-a amenințat că dacă vor lucra cu oricine altcineva le va distruge cariera. În cazul lui Tippi Hedren (mama actriței Melanie Griffith) acest lucru i-a reușit. După „Păsările” și „Marnie”, Hedren și-a exprimat dorința de a lucra și în alte filme. Hitchcock a amenințat-o că dacă va păși pe alt platou de filmare decât al său nu va mai lucra niciodată în film; și asta s-a și întâmplat, cele două filme hitchcockiene fiind singurele din filmografia actriței. Grace Kelly a avut o soartă oarecum mai bună (din acest punct de vedere) reușind să facă și alte filme în ciuda presiunilor imense din partea regizorului. Se zvonește că unul din motivele pentru care Grace Kelly a acceptat să se retragă din film și să devină prințesă de Monaco a fost să scape de tirania lui Hitchcock. Totuși, în cazul amândurora, filmele făcute cu Alfred Hitchcock se ridică la mare înălțime, iar talentul lor actoricesc este pus foarte bine în evidență. Este cazul și filmului „Să prinzi un hoț”, a treia și ultima colaborare dintre Hitchcock și Grace Kelly. În rolul principal masculin îl regăsim pe Cary Grant, un alt colaborator frecvent al lui Hitchcock. Povestea este una simplă tipic hitchcockiană; asta înseamnă suspans, acțiune și câțiva stropi de umor.

Rău.Premeditarea răului (adică gânditul la cel mai rău scenariu posibil) poate deveni un mijloc controlabil de expresie a anxietăților și un mijloc de confruntare cu orice temere irațională (adică un mijloc de a transforma fricile infinite în frici finite, de a diferenția între rău și foarte rău) – și iată un alt fel de a privi povestea cu drobul de sare a lui Creangă, meditația și nonatașamentul din practica budistă devin mijloace de a privi viața mai relaxat, cu mai puțină încrâncenare, renunțarea la obiective prea ambițioase și la obsesia de a controla viitorul ne învață să trăim cu confortul incertitudinii, redefinirea identității personale și asumarea insecurității, precum și încercarea de a ne bucura de… eșec (și nu vorbim de eșec privit în cheie optimistă, ca sursă de învățare, ci de acceptarea sa în forma sa brută, inevitabilă) sunt de asemenea câteva din piesele esențiale construcției unei căi negative spre fericire. Nu în ultimul rând, conștientizarea mortalității noastre este ultimul pas pentru permebilizarea la fericire a unei conștiințe. În vreme ce gândirea pozitivă exclude negativitatea existenței, ne transformă în egocentrici atașați care își absolutizează prioritățile și se orientează mereu pe controlarea și anticiparea viitorului, la transformarea păcatelor de ieri în virtuți prezente care să ne ajute să ne acceptăm mult mai senini limitele, sfârșitul și umanitatea.