Mircea Radu IACOBAN

Era, cred, prin 1982 (?). Mitropolitul Teoctist, care găsise o inedită soluție de sprijinire a Teatrului Național aflat în mare cumpănă odată cu tăierea subvenției statului (între altele, Mitropolia a închiriat formal, pe termen nelimitat, la toate spectacolele,  o întreagă lojă, pe care, desigur, noi... o revindeam în voia cea bună seară de seară!) mă roagă să-i fac o vizită la Palatul Mitropolitan. Mai primisem astfel de onorante invitații și le-am dat curs de fiecare dată cu o anume emoție. Teoctist Arăpașu mă întâmpina în cabinetul său fastuos și, după ceremonialul cafelei, mă invita „dincolo”, adică în adevăratul birou de lucru; nici acolo nu rămâneam prea mult, fiindcă urma, obligatoriu, invitația să-mi arate Paraclisul pictat de Gh. Popovici (ciudată frescă-unicat: pictura imită sculptura în marmură!). O văzusem de nu știu câte ori, ăsta era doar pretextul, fiindcă, de fapt, Înalt Prea Sfințitul... se ferea de microfoane. Lungea cât mai mult drumul prin coridoarele Palatului spre a-și oferi un răgaz cât de cât sigur; nu  știu de ce m-a ales confident, mai ales că, devenit Patriarh, a păstrat scenariul neatins. Mă invita la masă când veneam prin București, spre a afla noutăți despre ieșenii pe care i-a păstorit vreme de nouă ani: ce mai face cutare, cine cu cine s-a însurat, cine a murit ce s-a mai întâmplat prin fosta lui Circumscripție electorală Hârlău (pe care o preluasem)... După care, mă poftea să-mi arate galeria de pictură din sălile Palatului Patriarhal – și pe asta o bine-știam, dar... Pe parcurs, Teoctist  își vărsa ofurile: nu-i lăsat să repare bisericile monument istoric, se dărâmă Golia și Galata, nu poate primi tineret în mănăstiri, nu i se repartizează hârtie pentru tipărituri, vechi lăcașuri de cult sunt primejduite de demolare...

Revenind la 1982: același tipic al primirii, doar că în al doilea cabinet mă aștepta un personaj de vreo 60-70 de ani total necunoscut. Teoctist face prezentările: „este Domnul George Uscătescu, invitatul meu, despre care sunt sigur că ați  auzit.” Auzisem, într-adevăr, dar mai rețineam doar generalități –  reputat eseist, filosof, sociolog, poet, trăiește în Spania... și  cam atât. „Rugămintea mea – continuă Mitropolitul – este să-i arăți matale Bucovina.”

Nici un motiv să refuz. De la Mitropolie m-am dus direct la  Biblioteca Universitară, unde, până seara, am citit câte ceva din și despre Uscătescu, tânăr remarcat cândva de Iorga și ajuns să moștenească, la Universitatea din Madrid, catedra lui Ortega y Gasset! Remarcabile eseurile, atâtea câte au fost traduse, în special cele dedicate lui Eminescu sau Brâncuși (gorjean ca și autorul). Versurile, mărturisesc, nu m-au entuziasmat, dar găsindu-le doar în spaniolă, și o singură apariție, „Nou itinerar”, în română,  îmi place să cred că  poate fi vorba doar despre o impresie superficială și netemeinică – doar autorul a fost distins cu Premiul  Național de Literatură al  Spaniei (1970) și cu sumedenie de alte premii literare internaționale. Oricum, personajul a căpătat contur. A doua zi, cu o mașină a Mitropoliei, am început colindarea de câteva zile a spectaculoasei Bucovine, „baza” stabilindu-ne-o la Mănăsirea Moldovița. Uscătescu nu era un taciturn, dar nici peste măsură de vorbăreț, cel puțin în primele două zile. Dincolo de banalitățile de neocolit într-o drumeție făr-de-peripeții, cu popasuri la marile mănăstiri și la case memoriale, s-au antamat din când în când și discuții cu ceva mai mult miez, din ele putând rezulta credințele oaspetelui; nu-i vorba de pârdalnica politică, ci despre convingeri profunde privind cultura românilor și destinul ei sub tutelarul astru eminescian. Nu trebuie uitat că George Uscătescu a promovat în țările latine opere fundamentale, reprezentative pentru inteligența și creativitatea  autohtonă – șase cărți i-a dedicat lui Eminescu, tot șase lui Brâncuși! I-a prezentat, susținut  și comentat în Spania, Franța, Italia, Portugalia, pe Mircea Eliade, Const. Noica, Lucian Blaga ș.m.a.

Un scurt rezumat al celor rezultate din discuțiile prin „dulcea Bucovină”: înainte de orice, Uscătescu așeza interesul național, drept pentru care nu se sfia să-i mustre pe acei români exilați care, din rațiuni mai degrabă politice, au făcut reproșabile deservicii culturii naționale. Denunța ca „iresponsabile” pretențiile revizioniste din Transilvania. Unirea cu Basarabia considera că nu s-a realizat nici din pricina românilor de dincolo de Prut, nici de dincoace. Marele vinovat rămâne Occidentul, care n-a îndrăznit să se atingă, chiar după căderea imperiului sovietic, de Pactul Ribbentrop-Molotov...

În 1989, George Uscătescu, purtând „sigiliul românesc al unui spirit profund european”, a primit onorantul titlu de membru de onoare al Academiei. De ce mi-am amintit taman astăzi? Fiindcă, iată, s-au împlinit 100  de ani de la nașterea lui  George Uscătescu. Un Centenar, din păcate, fără cine știe ce reverberații...