Mircea Radu IACOBAN

Sicilia, 2015. După întoarcerea din ascensiunea pe Etna (ceaţă, ploaie deasă şi măruntă, n-am văzut mai nimic) azi trebuia să plec spre Malta, dar nu s-au strâns destui amatori, şi, oricum, Marea Ionică e prea agitată. Risc, până la urmă (vreme frumoasă se anunţă abia peste zece zile!) un tur al Taorminei cu un microbuz semi-deschis (10 euro). Trec prin Mazzeo, Spisone, apoi, după traversarea Taorminei aproape la...verticală, începe o incredibilă ascensiune către Castelmola (mola = măsea). Un munte spuzit de vile până-n vârful vârfului. Pun o mulţime de frâne false, apăsând reflex în podeaua microbuzului. Maşina se strecoară pe străduţe în care zici că n-ar încăpea o motocicletă, dă nas în nas cu microbuze ce coboară, nimeni nu înjură, nimeni nu face scandal, unul dintre „cocoşi” se dă cuminte înapoi, face cumva loc şi aventura reîncepe. Dacă-mi amintesc bine, o zicere „la temă” sună cam aşa: „Când plouă fără contenire, cea mai bună soluţie este să accepţi ploaia şi gata”. Ceea ce şi fac. Plec, în zori, spre Palermo. Drumul parcurge latura de est şi de nord a Siciliei: 107 tuneluri pe autostradă! Mai întâi rulăm pe ţărmul Mării Ionice, apoi pe acela al Mării Tireniene. La Palermo, întâi de toate vizităm monumentala catedrală de la Monreale, clădită la 1174. Nu-i greşeală: 1174! Urmează un tur al oraşului, apoi Catacombele Capucinilor. Mai bine gândite şi organizate decât cele de la Kiev (Lavra Peciarsk), dar cu „exponatele” (păcătoasă exprimare!) mai puţin „expresive”. O modestă placă de marmură amplasată de emigranţi români în anii ’50 aminteşte de Bălcescu. De fapt, nu i se cunoaşte mormântul, a fost îngropat la cimitirul săracilor, mumificarea capucină fiind rezervată celor înstăriţi. Aproape, într-un scuar înverzit, două statui alăturate: monumentul lui Garibaldi şi bustul lui Bălcescu („oferit de Republica Populară Română” – scrie pe soclu). Revenire târzie la hotelul din Letojani. Desigur, plouă, plouă, plouă... În ziua următoare, călătorie la Messina. Formidabil oraş! Câtă istorie, ce tezaur de artă! Fiecare clădire mai răsărită a avut parte de o tratare artistică de bun gust şi, chiar dacă multe dintre vechile balcoane sunt „înfăşate” în pânză neagră (cad bucăţi de tencuială!), oraşul îşi păstrează o ţinută de-a dreptul majestuoasă. Vizitez Biserica Catalanilor şi, desigur, Catedrala. La ora 12, mă alătur turiştilor de pe tot mapamondul în faţa turnului cu orologiu din piaţa centrală, în aşteptarea faimoasei reprezentaţii. Mai întâi apare un leu care rage năprasnic, apoi cântă cocoşul, după care urmează scene cu un gen de marionete supradimensionate ce se închină, pe rând, în faţa Madonei. Dacă totul n-ar fi nimbat de atât de vechea aureolă (turnul e bătrân, dar ceasul a fost instalat în 1933 – primul orologiu ieşean, cel de la Sf. Spiridon, datează de la 1801!) ai zice că-i spectacol naiv, de minimă rezistenţă. Pe faleză, mă uimeşte şi mă întristează o sculptură datorată, zice-se, unui cunoscut şi apreciat plastician, considerat printre promotorii modernităţii în sculptura italiană: pe soclu sunt aşezate, unul peste celălalt, trei module cum nu se poate mai... brâncuşiene din Coloana infinitului!! Pur plagiat, de-a dreptul inexplicabil! Nu s-a sesizat nici un român până acum? Drum, apoi, către Caribda, locul unde se întâlneşte cu Scilla, în punctul cel mai îngust al strâmtorii Messina. Toată ziua a burat subţire, dar la întoarcere, prăpăd: torenţii au răsturnat stânci şi au prăvălit dune de nămol pe autostradă. La tv, reportaje alarmate despre inundaţii cu victime... În fine, spre casă: cum am ieşit din Letojani, în drum spre aeroportul Catania, ploile s-au mistuit. Coadă lungă, să ne-ajungă (de ce atâta înghesuială şi atâţia nervi, când locul în avion nu ţi-l poate lua nimeni?) şi la check-in, şi la controlul vamal (îmi scot cureaua şi-mi ţin pantalonii cu mâna), şi la paşapoarte, şi la urcarea în avion. Rămân, ca de obicei, ultimul. Îmi amintesc că, în tinereţe, zburam de la Erfurt (Weimar-ul, unde se juca o piesă a mea la Teatrul Naţional German, n-avea aeroport) şi, urcându-mă, ca totdeauna, ultimul, am constatat că mai era un singur loc liber (la zborurile interne din RDG nu se specifica locul pe bilet). Prietenii români cu care mă înapoiam la Bucureşti mi-au aruncat priviri mustind de invidie, fiindcă soarta mă aşezase alături de o fosforescentă actriţă berlineză, spectaculoasa blondă care, până atunci, atrăsese magnetic admiraţia întregului aeroport. N-apuc să-i spun guten tag, ich bin Mircea, că splendida vecină... a început să vomite cu spasme şi-n rafale. Aşa a ţinut-o până la Berlin! Invidiatul a trebuit să se ocupe de schimbarea şi gestionarea pungilor, de colectarea şerveţelelor... Rezum: am stat 7 zile în Sicilia şi a plouat 8! N-am văzut soarele.