Mircea Radu IACOBAN

„La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode!” – exclama criptic Ion Barbu. Tot sub semnul unei bănuite aventuri a cunoaşterii, dar infinit mai... terestră, mi-aş îngădui nerespectuoasa parafrază „La râpa Bahnaru / Găseşti hribi cu carul”. Fiindcă-i anul hribului; a dat Domnul ploaie din belşug, şi de când mă ştiu (colind pădurile Bucovinei încă din copilărie) aşa bogăţie de bureţi n-am mai întâlnit. La Molid, unei prietene i-au apărut preţioasele ciuperci chiar sub vişinul din ogradă şi le-a cules direct în oală, iar prin râpele din zona pârâului Bahnaru (nu spun unde vine exact, că-i secret profesional, iar denumirea pârâului e codată, fie şi din nevoi de rimă) se zice că, după umplerea sacoşelor, femeile adunau hribii în poală de umblau sumese prin pădure ca la ştrand! N-o fi chiar aşa, da-i destul ca să pornesc la drum cu nădejdi mai înfoiate ca niciodată.

Vara e-n toi. În toate satele de pe firul râului Moldova, odraslele berzelor au crescut binişor şi stau ţepene de gardă câte două, câte trei, cu ciocurile deschise (ce căldură!) în cuiburile cocoţate pe stâlpi şi hornuri. Le mai aduce mama-barză câte-un broscoi la dejun, dar curând vor trece în regie proprie, că se coseşte fânul şi ies la iveală, vulnerabile, delicatesele – săltăreţii cosaşi verzulii. Miroase dulce a porumb fiert şi a iarbă proaspăt tăiată, pretutindeni belşug de flori, dominat de margaretele zdravene şi rotate, casele-s frumoase, verde peste tot, tivit de albăstriul munţilor din zare; în Bucovina parcă-i mereu sărbătoare şi-i arborat marele pavoaz!

Onorabilă şi şoseaua, dacă n-ar fi plină cu căruţe şi tractoare. De nu mă înşel, o Ordonanţă de prin 2002 le-ar interzice accesul pe drumurile europene şi naţionale, dar nimic de făcut, lumea trebuie să-şi aducă acasă roadă câmpului, derogarea locală se acceptă tacit şi, dacă ai ghinionul să ţi se târască în faţă o drăcovenie de maşinărie crăcănată trasă alene cu tractorul, apoi nu-ţi rămâne decât să rămâi în viteza a doua până când, într-un târziu, ajunge atelajul în poarta gospodarului...

Instinctul cere (probabil, greşit!) să cauţi bureţi mai întâi în locurile ştiute din anii trecuţi. Am luat-o către Suha, tărâmul de legendă de sub Stânişoara, pe „drumul talienilor” străbătut cândva de Vitoria Lipan. Acum în bună măsură asfaltat, de la Mălinii lui Labiş încolo s-a umplut de vile, de pensiuni şi alte alea. Nu ştiu dacă-i de bine sau de rău: pătrunde civilizaţia veacului XXI, se insinuează „serviciile” turistice, dar dispare aburul de mister ce dăinuia în pustietăţile verzi-aurii de la Poiana Mărului şi Iesle până sub Stânişoara. Aşezată pe treptele de la intrarea unui cochet restaurant nou-nouţ, o ospătăriţă butonează a plictis pe mobil: n-are muşterii. Şi nici nu va avea până când şoseaua nu va trece muntele, coborând pe Bistriţa. Nu ştiu când se va cuteza asfaltarea până la capăt a fantasticului drum de legendă; după ce au izbutit traversarea Rarăului, sucevenii par în stare de asemenea ispravă, numai că de pe creasta Stânişoarei în jos, către Bistriţa, drumul e-al judeţului Neamţ, aşa că... Nu cu multă vreme în urmă, pe-acolo mi-am făcut plinul cu gălbiori, dar pădurea îşi schimbă alcătuirea covorului de sub molizi de la an la an. Găseam gălbiori până şi-n curtea bordeiul de pândă trecut pe numele lui Ceauşescu. Acum, e-o ruină. L-am văzut imediat după 1989: încă mai avea covoare pe jos, sobă, canapele, bufet cu tacâmuri şi veselă, WC, tot să stai la pândă! Nefericitul urs ce se căţăra s-ajungă la leşul oii atârnate peste pârâiaş, aproape, la vreo douăzeci de metri, îl nimerea şi-un copil cu praştia! Nu ştiu dacă „eroul între eroi” şi-a trecut în cont isprăvi cinegetice la Suha; bordeiul a rămas mărturie mucegăită a unor vremi apuse...

Stăruie, însă, ceva teamă: singur în codru, dacă ursului i se face dor să cerceteze vechea ospătărie? Aşa că, stânga-mprejur. Oricum, ciuperci, ioc! N-am mai găsit nimic nici pe pârâul Dohotaru (denumire, de astă dată, exactă – n-am motive să ascund o „locaţie” stearpă): prea multă şi prea bogată ploaie, şuvoaiele prăvălite de pe creastă au spălat sporii şi au mâlit coasta până-n drumul şi el serios avariat. Cum se vede, nici o ispravă la punct ochit, punct (altă dată) lovit, aşa că schimb coordonatele expediţiei şi o iau către zona Humorului. Cu ajutorul indicaţiilor unui ţânc inocent cocoşat sub sarcina coşului plin (m-a costat un pachet de ţigări rătăcit în maşină), dau, în sfârşit, peste bogăţie de hribi. Incredibil! Ca niciodată, cu toţii sănătoşi, curaţi, nici urmă de vierme – abia-s ieşiţi la lumină. Trăiască ploaia!