Lucian AVRAMESCU

Mă găseam în dialog glumeţ cu un confrate de gazetărie brazilian, la Sao Paulo, care-i un oraş gigant, cu o populaţie cât a României înaintea iremediabilei evadări  a unui sfert din sufletele ei devenite migratoare.

Voi, zice, referindu-se la noi, românii, aveţi o splendidă civilizaţie a lemnului. M-au impresionat porţile maramureşene şi, cu precădere, sicriele din lemn, desenate amuzant. Sunt foarte frumoase! Vă băgaţi în ele – zice, râzând, sud-americanul –  şi putreziţi împreună! Voi, zic, în ce putreziţi? În sicrie de aur?

Vizitase tangent grinda de sus a ţării mele şi reţinuse sumar, inclusiv pe telefonul cu poze, imaginile care populau amintirile lui fără cusurul de a fi bănuite savante.

Ai auzit de un cioplitor în piatră, pe nume Brâncuşi?

Cine n-a auzit!? – a rostogolit mândru vorbele, brazilianul. Francezul Constantin Brâncuşi e ştiut de toată lumea!

Francezul ăla e român, i-am spus, iar ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat acasă, lângă mama care l-a născut. Ca multe din dorinţele marilor haruri şi minţi ale planetei, nici aceasta nu şi-a găsit împlinire. Omagierea postumă a românului afirmat la Paris şi-n toată lumea apoi se rezumă la creşterea ameţitoare a preţului lucrărilor pe care le-a făurit. Nouă ni le-a dat gratis – asta nu i-am mai spus brazilianului – dar Academia le-a refuzat, într-o şedinţă de docţi în care au strălucit, înjurându-şi compatriotul pentru ”decadenţă şi compromiterea valorilor româneşti”, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Alexandru Graur şi alţi iluştri. Era prin anii 50, stalinişti, când Academia semna cel mai ruşinos document, cel al refuzului de a primi gratis întreaga operă a genialului Brâncuşi. Dar asta-i altă poveste tragică, din multele care ne-au fost şi ne sunt încă sortite.

Am tăifăsuit, în registru glumeţ, de astă dată ironia venind din partea mea, despre greşelile de gramatică din cultura ştirbă a lumii care fac francez un ţăran născut în Hobiţa Gorjului, la Peştişani, şi bagă într-un sicriu de lemn o întreagă filosofie a dăinuirii naţiei mele care are, între altele, vocaţia pietrei. A fost şi acesta unul din motivele sub presiunea cărora anul ăsta lucrez, cu meşteri schimbători şi iute invizibili – noroc cu un vecin din sat care-şi mai aminteşte de lucrarea începută la mine – o poartă maramureşeană, în varianta piatră, pentru Muzeul Pietrei. Sculpturile în calcar, de la sori şi romburi până la funia dacică, sunt cele din Nord, la care am intercalat minuni artisticeşti locale şi iluzii sângerene. Stâlpii sunt înalţi, acoperişul, deocamdată pe o treime, învelit cu şindrilă din piatră. Cu excepţia grinzilor şi a porţii duble, care vor fi din lemn, sculptate pe modelul porţilor prahovene, totul respiră piatră, viaţă a pietrei, frumuseţe a unui vers în calcar alb. Nu ştiu încă un nebun care să-mi semene în astfel de construcţii care au menirea unei demonstraţii sufleteşti. Poarta va fi gata, sper, pe 14 august, flancând intrarea la Muzeul Pietrei şi în curţile conacului pe care l-am reclădit şi îmbogăţit în ani de trudă. Atunci va fi lansarea romanului meu ”Despre singurătate” – unde aprind o lumânare de cuvinte pentru bunicul Victor, luptător la Mărăşeşti şi răsplătit cu trimiterea la Canal, mai apoi – şi tot atunci va concerta într-o lume a figurilor din piatră nepotul meu Alexandru, cu vioara lui Stardivarius. Va fi un fel al nostru de a cinsti centenarul Reîntregirii care, politic, arată peticit şi jalnic. Va fi un mod de a mângâia cu lacrima cuvintelor şi a viorii ţărâna străbunilor pe care alţii i-au uitat sau şi-i amintesc doar pentru a le schilodi şi comercializa memoria.

De ce scriu aceste rânduri, azi? Plouă la Sângeru, meşterii, abia sosiţi, au plecat, iar eu, cu unica maşină funcţională care mi-a rămas, un Matiz, m-am strecurat printre schele afară şi apoi înăuntru, cu trei saci de porumb şi grâu pentru păsăretul care umple curtea din spate spre bucuria copiilor bucureşteni care vin să vadă o găină vie, cu gheare şi cap, nu cum sunt cele aduse de la supermarket, şi alte vietăţi cu patru picioare.

Am trecut milimetric cu melcul galben al Matizului, care nu poate fi numit limuzină, printre parii schelelor. Un paznic al primăriei vecine m-a întrebat cam cât m-a costat un stâlp din ăsta de poartă sculptat în piatră? Cât două maşini ca asta, i-am răspuns, o jumătate de stâlp! Păi de-aia umblaţi cu trotineta asta de doi lei, domnule Avramescu! De-aia, zic! Mercedesul rugineşte, oricât de nemţesc ar fi. Muzeul Pietrei şi poarta lui din piatră, niciodată!