Mircea Radu IACOBAN

Aproape că nu-mi vine să cutez a invita cititorul într-o scurtă incursiune prin ţinutul poeziei. Când ţara e inflamată de dârdorile aprige ale politicalelor, de zici că se apropie rezbelul civil, a propune un popas printre iambi şi săltăreţele dactile pare adevărată impietate. Cui îi mai pasă de poezele? Dar cum cred şi sper că din coroana sufletului românului încă n-a fost de tot retezată ramura ce ocroteşte fereastra sensibilităţii şi inocenţei, bucuria suavă a metaforei totuşi licărind printre luminiţele telefoanelor aprinse de către mitingiştii de orice culoare, semnalez o carte de poezie mai aparte şi mai autentică decât multe dintre titlurile ce mobilează, legitim sau nu, vitrinele librăriilor.

O gospodăreşte Diana Vrabie, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii basarabene din Bălţi. Se intitulează „O sută de voci lirice”, cu subtitlul „cor în Iaşul centenar” – este vorba, desigur, despre Centenarul Marii Unirii. A publicat-o Editura „Junimea” şi îşi propune să înmănuncheze lirica dedicată Iaşului de către poeţii de ieri şi de azi, ideea de „cor” sugerând o anume marcă a viziunii de ansamblu, întinsă de la celebrare entuziastă la dezamăgire resemnată. N-aş spune că izbutesc să detectez criteriile în virtutea cărora culegerea este împărţită în patru capitole denumite „voci”, nicidecum (şi, de altfel, dificil de acceptat) ierarhizate valoric, toate capitolele tezaurizând, tematic şi cronologic, cam acelaşi zăcământ poetic. Dar nici nu contează, câtă vreme cititorul are prilejul să descopere şi, mai ales, să redescopere, ades cu surprindere, contribuţii lirice clasice şi contemporane demne şi de interes, şi de preţuire. Nici alinierea „la temă” nu-i totdeauna deplin legitimă, fiindcă poemele unor autori nu poartă desluşite determinări locale – poate fi vorba doar de sugerarea unei anume atmosfere şi de o particulară evocare a prevalenţei inconfundabilului „sentiment ieşean”, într-un spaţiu intelectual privilegiat, populat cu „atomii de eternitate” (Horia Zilieru), în care la tot pasul identifici „o umbră mângâind altă umbră” (Leo Butnaru) şi-n care „Până şi scundul / Ştefan cel Mare / Între un galop şi altul / Între un tropot şi altul / Descalecă în mioritic” (Shaul Carmel). Sunt singurele rezerve, deloc importante, ce le-aş avea la adresa florilegiului poetic propus de autoarea basarabeană; în rest, cartea rezistă, poate chiar şi datorită faptului că, alături de clasici, sunt antologaţi şi poeţi consideraţi de al doilea ori chiar de al treilea raft.

Debutează (de, alfabetic) cu oda semisatirică a lui Alecsandri închinată amărâtului Bahlui, „locaş de broaşte, râu tainic, fără maluri”, în preajma căruia batracienele se metamorfozează în „dulci poeţi de baltă / Precum mulţi poeţi gingaşi sunt broaşte de uscat”. Rămâne însă mirabil oraşul în care „Eminescu visa pe uliţi cu salcâmi” (Camilar) şi-n care, deşi „Prezentul sapă pereţii trecutului”, izbuteşte să rămână „Cartea de poezie numită Iaşi” (Marius Chelaru): „Există în Iaşi o lume aparte / un spaţiu în care lumina-i acasă /şi ceru-i acasă, şi casa-i în carte.” (Adi Cristi). De la stihurile exaltate ale lui Ion Ianov (secolul XIX), la străzile „cu cearcăn livresc” (Aura Muşat), populate cu „casele, bătrâne case / rezemate-n parastase” (Aurel Brumă), văzute antitetic şi de-a dreptul proletcultist de Nicolae Ţaţomir – „Escavatoare muşcă din dealuri şi suspine / Pe unde au fost bordeie şi amar nespus / cresc geometrii moderne prin zboruri de albine”, de la obsedanta evocare a „Eternităţii” („un alt orăşel, / Un oraş satelit”, perceput ca „un cartier al oraşului Iaşi” – Nicolae Turtureanu) şi până la întâlnirea agasantă cu veacul XXI, când poetul „centrifugat” în uşa rotativă de la mall („intră iar în cercul rotativei / şi iar e dat afară” – Nicolae Popa), un larg evantai de sentimente şi viziuni exclamative – unele optimiste (mai mulţi autori inventariază artere purtând numele confraţilor trecuţi în lumea celor drepţi, alţii rememorează nostalgic episoade poetico-bahice, când „îngropaţi în flori de tei / lângă zid la Dosoftei / vegheam cum timpul trece / chiolhănind la Bolta Rece”.

Între aceleaşi coperţi, notaţii gri-posace („Ostenit am privit în oglinzile oraşului: / Vodkă, înjurături, mătreaţă, poeţi / Triumfală provincie!” – Daniel Corbu), niciodată lipsind orizontul speranţei: „Au revoir, mes amis. Veni-vor timpuri mai puţin secetoase.” (Liviu Antonesei).

Nu-i o carte omagială decât în esenţă; altfel, rămâne un inventar liric al tuturor trăirilor proprii unui oraş viu, în care poezia a fost totdeauna la ea acasă.