Mircea Radu IACOBAN

Reiau titlul rubricii de joi (aparţine cărţii romancierului albanez Fazil Iskandarani) fiindcă situaţiile sunt aceleaşi: şi cu Elveţia, şi cu Albania, un general defazat a comandat o armată moartă. Primul gând, în minutul 93, a fost să dau curs rugăminţii din westernuri: „nu trageţi în pianist, face şi el ce poate”, dar văzând declaraţia de presă absolut ineptă a lui Iordănescu („Chiar nu ne reproşăm nimic!”) am înţeles că situaţia este mult mai gravă decât pare. Pe de altă parte, catastrofa cu Albania reprezintă un rău necesar. Fără ea, rămâneam cu Iordănescu antrenor al Naţionalei şi cu fotbalul românesc pe dric. Barem aşa, dându-ne cu capul de prag (cel de jos – Albania – nu cel de sus) am deschis în sfârşit ochii şi s-a luat generală atitudine. Uneori exagerat de violentă (criza televizată a lui Rareş Bogdan s-a situat mult peste limitele îngăduite în gazetărie), dar de înţeles: ne-a ajuns cuţitul la os, explodează mămăliga!

„Explozie întârziată” – tot un titlu, de astă dată de film. Fotbalul nostru este grav bolnav de mult, devenind o afacere profitabilă şi o maşină de stors bani pentru o gaşcă de şmecheri. În orice caz, nu vârsta trebuie să i-o reproşăm lui Iordănescu: să-i dea Domnul ani mulţi, în pace şi onor, de arginţi iubitor, ci completa defazare şi, cer scuze, dar trebuie s-o spun: modestia intelectuală. Lucescu este cu 5 ani mai bătrân şi a antrenat Internazionale Milano, în vreme ce Iordănescu s-a perindat pe la tot soiul de Al (Al Hilal, Al Ain, Al Hihad) ori Anarthosis Famagusta. Aduc în discuţie prestaţiile şi validările internaţionale, fiindcă şi Nea Puiu o face, motivând că n-are jucători în marile echipe europene. Aşa-i, dar de ce n-are şi n-avem? Cine-i de vină, nu mai marii fotbalului (din rândul cărora a făcut şi face dumnealui parte), care au încetat să mai mizeze programatic pe formarea valorilor autohtone, stimulând şi lăsând liberă, precum generoasa Angela Merkel, invazia de străini?

Nu ştiu dacă Nea Puiu a fost numit politic, dar e probabil, câtă vreme a sărit ca brotacul dintr-o tabără în alta: a ajuns antrenor al Naţionalei (şi senator, cu o singură luare de cuvânt în două legislaturi!) după ce a susţinut partidul lui Iliescu, spre a trece, fără scrupule, în rândul adepţilor fervenţi ai lui Băsescu. Asta spune mult – recitiţi-l pe Caragiale! După o întâlnire întâmplătoare şi o discuţie într-un avion (prin 1979) cu Lucescu, i-am publicat prima (şi singura) lui carte, „Mirajul gazonului”. Impecabil scrisă: n-a trebuit să corectez barem o virgulă. Dar, mai ales, remarcabilă prin profunzimea în analiza fenomenului. Tot ce scria atunci este perfect valabil şi acum, după mai bine de trei decenii! Două dintre aserţiunile lui cu caracter general, „calitatea pasei exprimă calitatea jocului” şi miza pe „acea forţă interioară numită curaj, angajament, vigoare”, merită luate în discuţie şi după scurta şi jenanta prestaţie a Naţionalei la Campionatul European. Într-adevăr, am pasat bine în ultimul meci, dar, atenţie, numai comparativ cu prestaţia albanezilor, ceea ce nu spune nimic. De fapt şi de drept, pasăm prost, nu izbutim să ţinem mingea, în mare dezacord cu jocul mai tuturor competitoarelor la CE. La cea de a doua cerinţă am rămas nu corigenţi, ci de-a dreptul repetenţi… De necomparat reala altitudine intelectuală a cărţii „Mirajul gazonului”, ca şi oricare dintre ieşirile publice ale „bătrânului” Lucescu, cu banalitatea şi mediocritatea poncifelor şi truismelor şcolăreşti, rostite de mai tânărul Nea Puiu, cu năduf şi morgă, întru justificarea ultimelor eşecuri româneşti.

Antrenorul declară că „nu pot fi supărat pe jucătorii noşti”. Rezon: ăştia sunt oamenii, cu ăştia defilăm. Cumplit de supărat s-ar cuveni, însă, să fie pe propria-i persoană, câtă vreme a ţinut pe tuşă cei mai tehnici şi inventivi fotbalişti ai momentului şi, mai ales, pentru că nu se pricepe să imagineze o idee valabilă de joc, o tactică prielnică echipei, o strategie în funcţie de adversar. Nu uită şi nu neagă nimeni vechile merite ale lui Nea Puiu; a rămas, însă, departe de realităţile fotbalului de azi, şi nu din pricina înaintării în vârstă, ci pentru că-i încremenit în proiectele şi rezolvările de altădată. Cât despre căpuşarea neruşinată a fotbalului de către indivizii ce-l conduc, nici nu mai am cuvinte să-mi exprim uimirea şi revolta: Burleanu (cine-i ăsta?) şi-a autoacordat 250 de euro pe zi diurnă (Mircea Sandu avea 500!), în vreme ce un ministru primeşte 50 de euro! Iordănescu încasează 1.000 de euro în fiecare zi – sumă cu care s-ar putea întreţine onorabil 3-4 centre de pregătire a copiilor şi juniorilor. Doamne, ce ruşine!