Mircea Radu IACOBAN

După WikiLeaks, panamaua Panama. Plină lumea de escroci! Chitanţa nr. 1 în materie de escrocherie românească o deţine un anume Tomescu. În aprilie 1991, deci în urmă cu un sfert de veac, neavând slujbă de câteva luni, am primit cu ceva speranţă propunerea de a edita, la Chişinău, un ziar patronat de cel dintâi investitor american (de origine română) descălecat pe Bâc. Iată-mă-s sunând la uşa “Casei Brejnev”, clădirea din centrul Chişinăului destinată să găzduiască şefi de stat (acolo au dormit, între alţii, Brejnev, Gorbaciov, Ceauşescu şi... subsemnatul!). Junele Tomescu, sosit cu paşaport american să investească în Basarabia, a fost primit cu pâine şi sare şi instalat – unde altfel? - în “Casa Brejnev”.

Avea vreo 30 de ani, era subţirel, blond spre şaten, cu ochi nevinovaţi şi voce caldă. De altfel, înfăţişarea marelui reprezentant al finanţelor unchiului Sam întâi a derutat, apoi a fost interpretată ca nouă dovadă a minciunii comuniste ce înfăţişa (prin caricaturile lui Kukrâniksi) omul de afaceri american obligatoriu chel, burtos, cu lanţ de aur peste foale şi havană morfolită în colţul gurii. Drept pentru care frumușelul Tomescu a-nceput să fie sistematic invitat la tot soiul de emisiuni televizate, alături de prim-ministru şi celelalte mărimi ale Basarabiei. Din câte mi-a istorisit chiar dumnealui, investitorul, absolvise, la Bucureşti, Institutul de Teatru, după care fusese pur şi simplu cumpărat de-o jună (binişor trecută) de prin Connecticut; s-au căsătorit şi iată-l pe fostul viitor actor cetăţean american. Şcoala de teatru i-a folosit: în emisiunile TV, ştia să-şi aşeze, cu un anume farmec regizat, şuviţa blondă ce-i cădea mereu peste frunte; de spus, repeta obsesiv o terminologie cvasinecunoscută la Chișinău - barter, voucher, linie de credit, cu efect magic şi deschizătoare de orizonturi financiare nelimitate. După ce s-a instalat în opulenţa “Casei Brejnev”, a cerut să i se monteze antenă de satelit şi a anunţat că, deocamdată, va privatiza hotelul “Codru”, staţiunea Holercani şi alte câteva obiective - în entuziasmul general al guvernului şi al presei.

De gazetă, cam uitase; mereu motiva că n-are timp. Drept pentru care, rămas în stand-by, m-am instalat în patul lui Brejnev, mare cât un ring de box (Tomescu se răsfăţa în aşa-numita cameră roz “a Raisei”, pare-se, mai însorită). De aici încolo, intrăm în lumea lui Gogol şi a lui Ilf şi Petrov. Rubla se devaloriza, iar marii afacerişti de pe timpul răposatei URSS rămăseseră cu munţi de ruble, de ce să nu-i schimbe în dolari? Şi cine-i mai de încredere decât investitorul american Tomescu, aflat în graţiile guvernului şi locatar al “Casei Brejnev”? Tomescu nu cerea, dar i se aducea. Dulapul ce găzduise căciula lui Brejnev şi şapca lui Ceauşescu nu se mai putea închide din pricina teancurilor de bancnote ce dădeau pe de lături. Nimeni nu cerea chitanţe, toţi tăbârceau sacoşe cu ruble şi lăsau “pe încredere” adevărate averi multimilionarului Tomescu. Într-o seară, m-a rugat să-l ajut: trebuia să aleg doar bancnote de 100, pe care le făcea sul şi le vâra în nişte canistre de benzină goale. Simţise că ceva nu-i în regulă - de fapt, Securitatea moldavă izbutise să afle (după jumătate de an!) că firma lui Tomescu nu există în SUA, că onor familia dumisale are în cont 406 dolari şi că vapoarele încărcate cu adidaşii contractaţi şi deja vânduţi la Chişinău încă nu fuseseră construite.

În miez de noapte, eroul nostru a încărcat canistrele în Mercedesul abia cumpărat şi a şters-o englezeşte. A neglijat un singur amănunt: printre cei zdravăn escrocaţi s-a numărat şi o colonie de ţigani de la Soroca. Tomescu a fost găsit mort, în Mercedesul nou-nouţ. Accident – zic unii. Crimă - zic alţii, fiindcă nu-i rană de buşit, ci rană de cuţit. Înscenare – consideră păcăliţii de la Chişinău. Tomescu n-ar fi răposat, ci şi-a asumat, ca-n teatru, rolul de mort... provizoriu. Se zice că mormântul există (la Bucureşti). Îndoielile, de asemenea... Cam asta-i povestea celui dintâi escroc internaţional venit să opereze într-un Chişinău (atunci) naiv şi incapabil să suspecteze un român, şi încă american, de intenţii necurate. Nu ştiu dacă Tomescu a fost chiar primul mare escroc mioritic postrevoluţionar; oricum, nu-i ultimul. Să-l ţinem minte: se numără printre deschizătorii de drum.