Mircea Radu IACOBAN

De psiholog mă tem că are nevoie imediată Simona! Fătuca asta, de la care aşteptăm, poate, mai mult decât s-ar cuveni (având în vedere datele ei fizice, dar şi intempestiva ţâşnire în pretenţioasa elită a tenisului mondial), a adus românilor destulă bucurie cât să-i aşezăm chipul înrămat în galeria deschisă în urmă cu 40 de ani de Nadia. Asemenea gimnasticii, tenisul performant implică totală renunţare la bucuriile copilăriei. Simona a pierdut dezolant cu Bacsinszky şi nu atât scorul în sine mâhneşte, ci mai ales conotaţiile înfrângerii. Cauza principală mă tem că nu trebuie căutată în epuizarea fizică, ci mai degrabă într-o fragilitate psihică având rădăcini şi în experienţele şi frustrările copilăriei petrecute sub semnul tiraniei tenisului. Victorioasa Bacsinszky, fata unui ungur din Satu Mare emigrat în Elveţia (Timea s-a născut în ţara cantoanelor), a ajuns să-şi urască tatăl şi să întrerupă până în ziua de azi orice legătură cu capul familiei care, încă de la 3 ani, a obligat-o să-şi jertfească definitiv copilăria zeului tenis. Nu i-a îngăduit nimic altceva, nici să încerce barem a cunoaşte istoria şi tradiţiile Elveţiei, a cărei cetăţeană devenise prin naştere – adevărat, aici s-ar putea intra în discuţie şi implicaţiile unui naţionalism exacerbat: suntem maghiari, învaţă istoria Ungariei!

Cum n-am Dolce în programele UPC, am urmărit meciul Halep-Bacsinszky pe internet, comentat în limba engleză. Şi am avut surpriza să aud cum comentatorul îi spunea corect pe nume elveţiencei, în vreme ce colega de microfon i-a zis tot timpul meciului... Brzezinsky. Îi rămăsese în memorie numele fostului consilier al preşedintelui Carter şi a găsit de cuviinţă că nu-i cazul să se mai complice cu dificile pronunţii est-europene: asta ştiu, aşa spun! O auzea pronunţând corect pe arbitra de scaun, îl auzea pe colegul comentator, n-a găsit de cuviinţă măcar să citească până la capăt numele scris cu litere de-o şchioapă pe panoul de afişaj! Pentru ea era Brzezinsky – semn, dacă vreţi, că, de la un anumit nivel în sus, concurenta se reprezintă pe sine şi apare ca suficientă cetăţenia deplin onorantă a sportului „la vârf”. Simonei îi spunea, totuşi, din când în când, „românca”, din nou cu o posibilă semnificaţie: o considera încă nou-venită – prin asta introducând şi o nuanţă de uimire, adicătelea, uite unde a ajuns miss Halep din Carpaţi! Ei n-avea cum să-i pocească numele, fiindcă un patronimic aromân atât de exotic nu poate fi aflat în indexul personalităţilor mapamondului... Bacsinszky-Brzezinsky părea că zâmbeşte auzindu-se rebotezată, dar nu zâmbet era, ci un rictus asemănător celui al lui Şumudică, lumpen-antrenorul care, când se concentrează, pare a râde ironic. Feţişoara de gospodină care trebăluieşte prin bucătărie ar putea să-i trădeze modestia aspiraţiilor: Bacsinszky şi-a dorit, în copilărie, să ajungă... bucătăreasă într-un mare restaurant. N-a fost să fie: voinţa tiranică a tatălui a dispus înlocuirea polonicului cu racheta, anulându-i viitorul anonimat şi înşurubând-o silnic într-o lume în care se câştigă de mii de ori mai mult - doar la Miami, ultimul serviciu în meciul cu Halep i-a adus jumătate de milion! Drept pentru care obstinaţia dârză a tatălui se cuvine cumva admirată: i-a vândut copilăria, dar a umplut-o, pe viaţă, de bani.

Nu spun (fiindcă nu ştiu) că Simona ar fi avut parte de aceeaşi tiranică apăsare a familiei, dar este limpede că marea performanţă implică renunţări crâncene şi, înainte de reproşuri, trebuie aşezate compasiunea şi admiraţia, fiecare pas către locul 2 în lume (dacă Nadia a obţinut inaccesibilul 10, Simona ar merita barem un 9 pentru ceea ce a izbutit până acum în lumea largă) ascunde un imens cortegiu de frustrări. Amintirea cărora te poate aduce, în momente dificile, pur şi simplu să urăşti sportul care te-a consacrat! Cu atât mai mult, în numele imensei investiţii de trudă şi al cortegiului de renunţări, este obligatorie analiza lucidă a procesului ce ar putea duce la risipirea tezaurului din greu adunat. Simona este tânără şi, cu siguranţă, va mai aduce bucurii românilor, chiar dacă, momentan, pare a se fi înscris pe o pantă descendentă a performanţei. Cu condiţia, cum scriam la început, necesarei recuperări de ordin psihic. I-am desluşit, iertată fie-mi exprimarea crudă, o privire de câine bătut în ultimele secvenţe ale meciului de la Miami. Dispăruse îndârjirea, voinţa, credinţa în victorie, se volatilizase încrederea în sine, în antrenor, în tenis, în racheta izbită de pământ. Ceea ce n-am întrezărit la Serena, straşnic umilită, tot la Miami, de numărul 20 în lume, Kuzneţova: fiecare punct pierdut o îndârjea... Credinţa mea este că Halep a cedat nu fizic, ci psihic. Nu-i un capăt de lume, cu toţii putem avea momente de abandon şi resemnare. Consilierea psihologică atent ghidată ar remedia ceea ce altfel, în timp, devine iremediabil. Drept pentru care închei cu propoziţia de la început: de psiholog are nevoie imediată Simona Halep!