Mircea Radu IACOBAN

Să mă scuze dl Tsipras, dar e adevărată obrăznicie să afirmi că „Grecia a oferit lumii o lecţie de demnitate”. Dacă-i lecţie de demnitate să împrumuţi bani şi să refuzi a-i da înapoi, apoi eu mi-s patriarhul Antiohiei! Lumea nu prea ştie că grecii au patentat nu de ieri, de azi, şmecheria cu „împrumută-mă şi ia-ţi adio de la bani” - în 2015 s-a petrecut, de fapt, cea de şasea ameninţare a falimentului din astfel de pricini, prima datând tocmai din 1824, când grecii au împrumutat 1,8 milioane de lire sterline. Certându-se între ele (războiul antiotoman i-a divizat în facţiuni rivale), nici una dintre grupări n-a mai vrut să recunoască datoria. Cu atât mai mult s-o plătească, aşa că Londra a rămas cu buzele umflate. Grecia a intrat în faliment – primul.

Al doilea s-a petrecut după 20 de ani. Grecia, acum naţiune independentă, a contractat un împrumut internaţional evaluat la 60.000.000 de drahme. În 1843, noul rege, Otto de Bavaria, a anunţat – nimic nou! – că n-are cum returna banii. A treia ameninţare de faliment! Rezolvarea celei de-a patra s-a încercat prin mijloace de forţă: o flotă franco-britanică a blocat portul Pireu: nu plecăm până ce nu ne înapoiaţi banii. Trei ani au zăgăzuit trupele străine intrarea principalului port elen, până când Atena şi-a declarat falimentul. În 1893, prim-ministrul Trikoupis, care împrumutase 630.000.000 de franci, a anunţat în Parlament cel de al patrulea faliment. Pentru a rezolva cererile de returnare a noilor împrumuturi scadente, Grecia a organizat, în 1932, un referendum: dăm sau nu dăm banii înapoi? Desigur, s-a votat „nu”, aşa că toţi creditorii externi au luat cunoştinţă despre al cincilea faliment.

Totuşi, metoda se părea că ţine, aşa că Atena a decis, în 2015, organizarea unei consultări populare similare, naţia trebuind să răspundă cu da sau nu la aceeaşi întrebare gen „mănânci, calule, ovăz?” Să credem că vreun cetăţean al lumii ar accepta soluţia care să-i amputeze drastic pensia, să-i crească TVA-ul, să-i spulbere privilegiile menţinute pe banii altora? Şi care putea fi rostul, darămite consecinţele referendumului? S-a încercat: cine ştie, poate merge. N-a ţinut. Acum, se recurge la şperaclul „marilor demonstraţii de protest”. Împotriva cui protest? A „coaliţiei imperialiste care…” Care, ce? Plăteşti printre cele mai mari pensii din Europa, vrei TVA simbolic, vrei bunăstare pe banii altora şi când e să dai banii împrumutaţi înapoi, oferi „o lecţie de demnitate” refuzând? Hai, că-i cusută cu raţă albă!

Privind înapoi, începând cu 1824, oricine constată că-i ceva putred în Elada: ţara în care evaziunea fiscală trece de 40% din PIB, cu 76 de miliarde datorii neplătite de cetăţeni către stat şi cu 320 de miliarde de euro (!) datorii externe, reclamă (Tsipras) „presiuni asupra unui popor care s-a exprimat la referendum”! Ce ar fi să se exprime şi românii că n-au de gând să-şi plătească datoriile, dar vor în continuare alimentarea conturilor din fondurile la care cotizează toate cele 28 de ţări europene? Spunem nu şi gata, s-a rezolvat! Acum, la Atena a fost chemat să decidă Parlamentul, adică reprezentanţii celor ce au tocat în neştire banii altora, oferind o pensie medie de 1.630 de euro (plus o a 14-a!), menţinând TVA la 13% (în unele insule, şi mai puţin) şi inventând cele mai năstruşnice sporuri cu putinţă: spor de încălzire a maşinii, spor pentru spălarea mâinilor (la căile ferate – 420 de euro pe lună), spor de antenă (la tramvaie – 1.120 de euro), spor pentru deplasarea dosarelor (la serviciile de stat – 290 de euro), spor de prezentare punctuală la serviciu (320 de euro), spor de bună îndeplinire a cazurilor (în justiţie, 595 de euro, dar nu pentru asta primeşte magistratul leafa?), spor pentru folosirea restaurantului la locul de muncă ş.a.m.d.

Un autor ajuns la modă, economistul Th. Piketty, explică, într-o carte, de ce grecii n-ar trebui să-şi plătească datoriile: fiindcă nici Germania n-a făcut-o. Numai că acolo-i vorba despre datorii de război, nu de bani azvârliţi pentru „spălarea mâinilor”, iar nemţii au acceptat să-şi construiască imediat un buget cu excedent - ceea ce grecii nici nu vor să audă. Poate ar fi cazul să ne amintim ce spunea Socrate, grec şi el: „Nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit”.