Mircea Radu IACOBAN

La apogeul scandalului mediatic cu afacerile lui Dorin Cocoş, Elena Udrea nu mai putea rămâne şefa Cancelariei la Cotroceni. Băsescu n-a avut curajul să-i ceară demisia şi a delegat-o pe Adriana Săftoiu s-o facă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Reacţia Elenei: „nici unul dintre cei care-mi cereţi demisia nu veţi rămâne!” (şi cam aşa a şi fost). De altfel, chiar după demisionarea forţată, „Udrea n-a fost plecată niciodată de la Cotroceni. Din contra, urma să fie şi mai prezentă decât atunci când fusese angajată.” Paragrafele consacrate Elenei sunt redactate, în cartea Adrianei Săftoiu, cu grijă feminină pentru păstrarea unei discreţii... destul de transparente: „Relaţia cu Elena Udrea reprezintă un capitol delicat în viaţa Preşedintelui. Nu e treaba mea să cântăresc slăbiciunile cuiva, atâta timp cât ele rămân în sfera privată, şi cred că nu ar trebui să fie treaba nimănui. Slăbiciunile trebuiesc discutate doar în măsura în care influenţează decizia unui om de stat, a unui om politic, în măsura în care afectează viaţa cetăţii, responsabilităţile politicianului, aşteptările pe care le-a creat oamenilor ce l-au votat.” Aici, stilistic, s-ar cuveni să urmeze un ditamai „dar”. Lipseşte, recurgându-se la un text mai „cuminte”: „Traian Băsescu s-a comportat în aşa fel încât o slăbiciune a sa ca om a devenit o vulnerabilitate pentru preşedinte”. Iar crâmpeiele reproduse în carte chiar din Jurnalul („caietul albastru”) Adrianei Săftoiu în care erou este Elena Udrea sunt singurele care au fost autocenzurate ici-colo cu puncte-puncte – şi-i de înţeles de ce... Pe urmaşii partidelor politice, Băsescu îi vedea mai degrabă „moştenitori cabotini şi decrepiţi ai celor ce reprezentau disidenţa faţă de comunişti. Nu-i trata nici cu admiraţie, nici cu respect.” Cât despre colegii de partid, mai ales cei dăruiţi cu funcţii, i-a dominat cu puterea „care venea din modul în care ştia să-i îndepărteze pe cei faţă de care avea măcar o datorie morală, oameni care îşi aminteau faptele sale.”

Orgoliul exacerbat domina scena: „Nici unul care îmi spune Traian nu va rămâne alături de mine.” Adicătelea, cum să te adresezi Preşedintelui cu prenumele, chiar dacă-i eşti prieten de pe băncile şcolii? Guşă, care obişnuia să i se adreseze cu „Traian”, a pierdut funcţia de lider de grup la Camera Deputaţilor PD fiindcă i-a spus pe numele mic şi a venit la Cotroceni îmbrăcat în blugi şi fără cravată (Băsescu, atunci, era îmbrăcat la fel!). Bogdan Baltazar, cu care se cunoştea de cine ştie când (lucraseră împreună şi ca miniştri) a ratat funcţia de ambasador în SUA fiindcă i s-a adresat cu Traian. „Ăsta n-are respect!” Comentariul autoarei: „Avea plăcerea de a umili în public (...). Era doar un instrument care a fost, probabil, printre cele mai eficiente (...). Dacă pentru acelaşi scop era nevoie să facă tumbe, ar fi făcut tumbe. Nici un instrument nu era compromiţător, inuman, nedemn, dacă astfel lumea i se aşeza la picioare.” Cât despre relaţia cu intelectualii: „Băsescu nu manifesta o preocupare specială pentru intelectualitate, cultură, oamenii ei.” (Iar prietenii din cercul meu ieşean, cu toţii profesori universitari, l-au votat in corpore, de două ori, pe Băsescu!); „în agenda lui personală, teatrul, filmul, cartea ocupau un spaţiu modest. Meditaţia, reflecţia nu erau atributele lui.” Dar, spune Adriana Săftoiu, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost aceştia. „Nu Preşedintele a fost de vină că au primit eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică.” Moment hazliu: „Preşedintele a întrebat, la numirea lui Patapievici la ICR, <cine-i băiatul acela cu părul lung de la Iaşi?> Pentru Băsescu, toţi artiştii aveau părul lung şi erau de la Iaşi”!

Regretând anii de adevărată teroare petrecuţi la Cotroceni, Adriana Săftoiu rezumă perioada, etichetând-o ca dedicată „nu construcţiei, ci distrugerii prin răutăţi exploatate la maximum”. Adică, pentru România, zece ani risipiţi. Care i-au prilejuit autoarei observaţia tristă că „Nici un om politic nu-i rău de unul singur”, dar şi constatarea la fel de puţin optimistă potrivit căreia „în politică, totdeauna, o ascensiune are la bază măcar o trădare.” Ar fi venit, poate, rândul lui Băsescu să guste din fructul otrăvit al trădării apropiaţilor. Ceea ce nu se prea întâmplă, faptul dovedind fie complicităţi, fie frici inerţiale, fie, de ce nu, mai multă moralitate decât eroul principal al „Jurnalului de la Cotroceni”. Dar, potrivit caracterelor revelate de investigaţia curajoasă a Adrianei Săftoiu, sunt de aşteptat... O carte pe care, fără îndoială, n-am avut cum s-o rezum într-un colţ de pagină şi care merită citită de oricine-i interesat să descopere adevărata identitate a personajului care a adunat cele mai multe voturi ale românilor în contul a două mandate prezidenţiale.