Mircea Radu IACOBAN

Dosarele Securităţii continuă să intereseze, deşi ce-a fost de spus s-a cam spus şi nu-s de aşteptat mari revelaţii. Iată însă că mai apar cărţi ce oferă, în afara porţiei de bârfă culturală, de probe privind intransigenţa malefică a „organelor” şi lipsa de caracter a delatorilor, argumente pentru redefinirea unor personalităţi de prim rang ale literelor române. Este ceea ce izbuteşte Ioana Diaconescu, publicând o selecţie din textele interceptărilor, turnătoriilor şi sintezelor Securităţii, urmăritul fiind nimeni altul decât Marin Preda („Marin Preda, un portret în arhivele Securităţii”, Bucureşti, 2015).

Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape pe „Moromete”, dar şi pentru percepţia publică întipărită în memoria unei generaţii, imaginea prozatorului se modifică în bună măsură şi primeşte nuanţări, unele ajungând până în pragul surprinzătorului. Portretul unui personaj incomod, ciufut, mohorât (eu unul nu l-am văzut niciodată râzând sănătos, cu poftă), cu reacţii egoiste imprevizibile, arghirofil, preocupat doar de soarta propriei opere – cum erau tentaţi să-l considere confraţii – capătă corecturi, mai toate în favoarea scriitorului. „Arghirofilul” egoist apare, dimpotrivă, ca egal interesat de veniturile tuturor scriitorilor, pe care se străduieşte să le promoveze în mai generoase viziuni legislative, „incomod” era înainte de toate pentru forurile politice, nu se sfia să spună şi să asculte bancurile zilei, reacţiona cu sensibilitate emoţională la stimulii cei mai diverşi, iar promovarea cărţii de valoare certă, indiferent din care cercuri scriitoriceşti provenea, a caracterizat totdeauna conduita directorului Editurii „Cartea românească”.

Preda ni se înfăţişează ca având vocaţia construcţiei culturale, a amiciţiei (speculată fără scrupule de turnătorii din preajmă), a temeiniciei într-ale scrisului, înţeles ca destin asumat până la ultima limită a dramaticului. Sigur că simpatia cu care Ioana Diaconescu alcătuieşte acest nuanţat portret (prin consistentele comentarii adiacente documentelor reproduse) provine şi din revelaţiile privind tentativele de represare a unui scriitor autentic, de forţă şi cutezanţă, victimă a unei nesfârşite suspiciuni – într-un fel, întemeiată. În ce priveşte textele ca atare, mai nimic altfel sau altceva decât ne-au obişnuit culegerile similare, doar nivelul intelectual al scriiturii delaţiunilor este evident mai ridicat: turnau la Securitate amici-confraţi ai scriitorului şi nu oricine intra în casa şi-n cercul de prieteni (!) ai lui Marin Preda. O risipă enormă de forţe umane şi de mijloace tehnice ale Securităţii: se asculta continuu, în trei schimburi („noaptea a fost linişte”), filaje, interceptări ale corespondenţei, sumedenie de planuri de măsuri, percheziţii secrete, sesizări la Consiliul Culturii şi CC al PCR – tot tacâmul. Cu ce rezultate? Aici e aici: se pare că avem de a face cu o primă probă de reală înfrângere a Securităţii! Se întrevedea în cazul Dorin Tudoran, care nu a putut fi „anihilat” în pofida unor stăruitoare eforturi, dar „obiectivul” a trebuit să suporte un lung cortegiu de mizerii şi şicanări.

S-a întâmplat, dar nu până la capăt, şi-n cazul Preda - şi asta datorită coliziunii între sârguinţa „organelor” şi reala intangibilitate pe care şi-o dobândise Preda în mentalul naţiei. Prin operă în primul rând, dar şi în general prin rectitudine. Care erau „armele” Securităţii? Blocarea carierei profesionale, excluderea din aria politicului, interdicţia de publicare, neacordarea acceptului pentru ieşirea din ţară – numai că, acum, Securitatea putea doar să propună, nu şi să dispună. Cu „Moromete” nu le-a mers: scriitorul a publicat tot ce a avut de publicat, cu reeditări şi consistente continuări de tiraj, a rămas, până la moarte, directorul celei mai importante edituri de literatură din România, şi, chiar nemembru de partid, a fost promovat politic, devenind deputat în Marea Adunare Naţională. A călătorit în Apus unde şi cum a vrut, împreună cu soţia. Când nişte vameşi zeloşi din celălalt capăt al ţării i-au găsit ascunşi 41 de dolari şi l-au coborât din trenul spre Paris (mulţi au făcut puşcărie pentru mai puţină valută!), Preda a dat un telefon în urma căruia vameşii i-au înapoiat cu umilinţă „marea” sumă confiscată şi, cu scuzele de rigoare, l-au îmbarcat în următorul tren către Franţa. De altfel, unul dintre coloneii ce evaluau rapoartele aşază, la un moment dat, o rezoluţie interogativă de tipul „mai are rost să-i ascultăm pe Preda şi Gafiţa?” N-avea! Sigur că sentimentul continuei urmăriri, pe care Preda nu se putea să nu-l aibă, i-a umbrit şi acrit zilele, dar „Moromete” s-a dovedit până la urmă mai tare, învingând Securitatea... din pix!