Mircea Radu IACOBAN

Printre noutăţile aduse de Codul de procedură penală se numără şi sintagma purtătoare de îngrijorări „suspiciune rezonabilă”. Nu-i, cum cred unii, patent românesc: „suspiciunea rezonabilă” funcţionează de multă vreme şi-n Anglia, şi în SUA, iar în Uniunea Europeană e ţinută, la CEDO, în mare cinste. S-ar putea bănui că-i doar o inovaţie în plan semantic, menită să înlocuiască printr-o sintagmă „mai elevată” formularea din vechiul Cod – „indicii temeinice”. Nici vorbă: evident, probării obiective îi ia locul subiectivitatea labilă; nu ştiu cum funcţionează la alţii, dar văd ce se întâmplă la noi. Înlocuirea unei condiţionări materiale (proba) cu una ce presupune interpretări diferite de la persoană la persoană şi de la o instanţă la alta poate conduce la anomalii pe terenul unei Justiţii şovăitoare, cu reacţii prea puţin echilibrate – mai ales că este prezentă în numeroase proceduri procesuale – acţiunea penală, tehnicile de supraveghere şi cercetare, măsurile preventive ş.a.

Nu-s jurist şi n-ar trebui să mă amestec: o fac din postura şi uzând de drepturile simplului cetăţean, pentru a propune câteva simple comparaţii ieri-azi, urmând să tragă eventualele concluzii cititorul. „Suspiciunea rezonabilă” (desigur, nu astfel formulată) a mai funcţionat în România în perioada de tristă amintire a anilor ’50, când te puteai trezi condamnat pe viaţă cu domiciliu forţat în pustietăţile Bărăganului doar pentru bănuiala că „prin comportament nu prezinţi încrederea de a putea fi folositor societăţii”. Atât şi nimic mai mult, iar hotărârea nu o luau judecătorii, ci o Comisie, fie a Securităţii, fie a Miliţiei”. Nu era necesară nici o probă, nu exista nici o cale de atac. Dacă miliţianului nu-i plăceau ochii tăi, avea tot dreptul să preschimbe suspiciunea în document de deportare! A fost odată, n-ar mai fi fost!

O definiţie neoficială stabileşte, azi, rangul „suspiciunii rezonabile” în ierarhia mecanismului probator: ar fi „mai mult decât o bănuială şi mai puţin decât o probă”. Naiv, nu credeam să poată fi arestat cineva, în luminatul veac XXI, pentru „mai puţin decât o probă”! Şi iată că se poate! O bârfă, o delaţiune, o anonimă, iată-te în cătuşe! Absurd! Ministerul Justiţiei pare a uita că poartă titulatura completă „Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti”. Aşa scrie pe siglă, aşa scrie pe ştampilă, ceea ce ar presupune nu numai reprimarea delincvenţei, ci, în egală măsură, prezervarea drepturilor cetăţeanului. Şi aş mai atrage atenţia că noul Cod incriminează, la art. 279, „cercetarea abuzivă”, condamnând cu închisoarea de la 2 la 7 ani acţiunea unui procuror sau judecător de a determina, întrebuinţând promisiuni, pe cel implicat într-o cauză „să dea ori să nu dea declaraţii”. Cum limpede se vede, oferirea libertăţii supravegheate în locul detenţiei în penitenciar a „rodit” sumedenie de declaraţii incriminatoare, utilizate fără nici o reţinere de organele de anchetă. Nu se simte nici o adiere de „cercetare abuzivă”? Întreb, nu dau cu parul...

Noul Cod de procedură penală, năşit de guvernul Boc, aduce şi alte ciudate „novitale”, îngrijorătoare tocmai pentru libertăţile cetăţeneşti. Cum spuneam, în Codul în vigoare şi pe vremea lui Ceauşescu, arestarea putea fi efectuată doar dacă existau „probe sau indicii temeinice”. Acum, poţi fi trimis după gratii în virtutea unei simple „suspiciuni rezonabile”. Şi cum nu există un etalon al rezonabilităţii (eu găsesc că Loganul meu e-o maşină rezonabilă, în vreme ce amicul X, tot în numele rezonabilităţii, nu acceptă să coboare de la BMW în jos...) se deschide poarta subiectivităţii şi, implicit, abuzului. Înhăţarea cu mascaţi, de pe stradă, e-o altă noutate a Codului Boc: noua normare nu mai consideră necesară citarea prealabilă a făptuitorului, care poate fi „umflat” oricând şi de oriunde, spre deliciul mahalalei şi fericirea televiziunilor de ştiri. De ce? Şi percheziţia, acum, poate fi demarată când are chef procurorul; înainte, era necesară dovedirea unui refuz de a preda „un obiect sau un înscris” precum şi „tăgăduirea existenţei acestora”. Jalnic, dacă s-a ajuns ca libertăţile cetăţeneşti să se situeze sub nivelul celor de pe vremea împuşcatului! Se ştie, atunci, mai tari de actele normative erau instrucţiunile de aplicare, litera Legii fiind plăsmuită să „dea bine” peste hotare. Dar măcar iluzia respectării drepturilor persoanei era oferită de legislaţie! Ajunşi la porţile libertăţii, jugănim tocmai libertăţile! Am dreptul, în încheiere, la o „suspiciune rezonabilă”: sensul european al sintagmei, acordat cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pare a fi altfel înţeles pe plai mioritic, unde întâi se taie şi pe urmă se numără.