Doru POPOVICI

Am văzut alaltăieri noapte un meci amical pe care chiar l-am aşteptat cu sufletul la gură: Franţa - Brazilia. Motivul este unul cât se poate de firesc: cu Brazilia ţin cam de când ţin şi cu Real de Madrid, adică din 1958, anul în care Brazilia, cu un Pele de 17 ani în echipă (dar alături de care erau nenumăraţi fotbalişti de geniu: Garrincha, Didi, Vava, Djalma Santos şi încă alţii), câştiga Campionatul Mondial din Suedia după o serie nu de meciuri, ci de recitaluri. Ei bine, la nu foarte mulţi ani după asta, mi s-a inoculat probabil pe veci ideea expusă de Ioan Chirilă, conform căreia Brazilia ar trebui să fie desemnată campioană mondială pentru eternitate, iar Campionatul Mondial să se organizeze numai pentru a plasa, o dată la 4 ani, celelalte două echipe pe podium. Sau, iar asta este şi mai corect, să desemneze un challanger, ca la box, tot din 4 în 4 ani, care să întâlnească Brazilia într-o dublă pentru titlul suprem. Ei bine, alaltăieri, challanger-ul simbolic a fost o echipă care şi ea se visează din când în când campioana mondială, iar o dată chiar a şi devenit, culmea, în dauna Braziliei. Voiam să văd ce s-a întâmplat în cele câteva luni scurse de când Germania ne dădea 7 chiar la noi acasă, ba şi în meci de World Cup. Ce am văzut m-a liniştit pe deplin: Brazilia încă este campioana mondială! Îi dă dreptul să fie mulţimea de jucători care izvorăsc de pe Copacabana, din junglă Amazonului, şi care ştiu cu mingea cam cât restul planetei la un loc, ba şi ceva pe deasupra. Din cele vreo 15 ocazii de gol n-au valorificat decât 3, scorul final de 1- 3 vorbind de la sine despre diferenţa de valoare, de clasă, de stil. Da, Neymar a fost superb, dar zău că pe gazon mai erau vreo 2 - 3 Neymari, şi toţi în echipa Braziliei. Singurul motiv de îngrijorare mi-ar fi acela că până la următorul campionat mondial se va găsi probabil o echipă care s-o elimine cândva, pe parcurs. Şi ce dacă? Tot Brazilia rămâne campioana, chiar dacă Cupa Mondială va pleca în altă parte.